AKUMA

Capitolul 1

Herrys

Probabil oricine cunoaște o persoană aiurită sau împiedicată. O persoană amuzantă sau sensibilă. O persoană care zâmbește mereu sau o persoană căreia nu-i e teamă să-și exprime sentimentele. Acum imaginați-vă un amestec între toate astea. Ei bine. Asta sunt eu. Herrys Miller. Singura persoană din lumea asta care reușește ori să bine dispună, ori să enerveze pe oricine, doar scoțând un porumbel pe gură.

Nu sunt genul de elev care să fie tot timpul cu nasul în cărți, dar mă descurc destul de bine in domeniul numit școală. Liceul  la care învăț, Liceul Barkal, e una dintre cele mai bune școli ale Londrei. Motiv pentru care tata mă tot bate la cap cu faptul că trebuie să fiu mai responsabilă. Dar asta e altă poveste.

Chiar dacă liceul acesta e mult mai diferit decât fostul meu liceu din Seattle, pot spune că m-am obișnuit aici. Mereu am fost fascinată de Londra.

Cum am ajuns din Seattle tocmai în Londra? E o poveste lungă, așa că sper că stați comod.

Părinții mei au divorțat chiar în vara de dinainte a începe liceul. Știți voi, vara aia în care trebuie să te distrezi cu prietenii tăi și să te bucuri că un viitor ți se deschide în față? Ei bine. La mine nu a fost chiar așa. După ce mama ne-a dat dracului pe mine și pe tatăl meu și a plecat fără să spună altceva, am fost distrusă. Am plâns zile întregi. Așteptam să știu ceva de ea, așteptam niște răspunsuri pentru multele întrebări care mă măcinau. Dar nu le-am primit niciodată. O iubeam. Era mama.

Tot în vara aia blestemată, cea mai bună prietenă a mea s-a mutat în alt oraș. Atunci am simțit că pierd tot. Am pierdut-o pe mama, mi-am pierdut cea mai bună prietenă, m-am pierdut pe mine în mai puțin de două luni. Îmi amintesc că erau momente când așteptam ca Margot și mama să se întoarcă și să-mi spună că tot a fost un coșmar care a trecut. Că totul va fi bine.

Nu a fost așa.

Pe zi ce trecea mă pierdeam din ce în ce mai mult pe mine. Nu mai eram Herrys, eram pur și simplu o umbră. Mâncam când îmi aminteam că mi-e foame, nu mai ieșeam nicăieri. Îmi petreceam ziua dormind sau plângând. Tata a trebuit să fie puternic pentru amândoi pentru că eu nu făceam față. El a fost sprijinul de care aveam nevoie, cel care m-a ținut pe linia de plutire.

La câteva luni după ce am început liceul, tata a primit o slujbă mult mai bine plătită la Londra. Atunci am decis să ne mutăm și să ne luăm viața de la zero. Londra putea fi un nou început pentru amândoi. Și așa a fost. Tata este un arhitect de succes căutat de mari companii pentru proiecte importante, iar eu am reușit în sfârșit să mă redescopăr pe mine. Eu cea de dinaintea plecării mamei, dinaintea pierderii lui Margot.

Eram din nou Herrys.

Sunt în Londra de doi ani deja și pot spune că sunt fericită. Am reușit să mă adaptez repede atât cu locul cât și cu școala. Mi-am făcut prieteni noi, am luat-o de la început cu totul și acum sunt exact ce și unde trebuie.

-HERRYS, grăbește-te! O să întârzii la școală! se aude vocea tatei din bucătărie .

Urăsc să mă trezesc de dimineață. Un motiv întemeiat pentru care întârzii de multe ori la primele ore. Mă ridic repede din pat, iau din dulap cele mai lejere haine cu putință și mă îndrept spre baie. Zece minute mai târziu iau pachetul pe care mi l-a pregătit tata pentru școală și plecăm.

Când trebuie să meargă  mai târziu la muncă, tata mă duce la școală. Și mă bucur că azi este una dintre acele zile pentru că afară plouă cu găleata.

M-am obișnuit cu vremea schimbătoare de aici și chiar iubesc ploaia, dar nu când trebuie să ies afară. E sfârșit de Octombrie, iar vremea începe să se înrăutățească. Ploile sunt mai dese decât de obicei, iar eu urăsc să merg la școală când plouă. Nici nu vreau să mă gândesc la lunile care urmează.