Între viață și moarte#Maxfild Junior Vol I

Capitolul 3

   Hailey

  Ajung acasă puțin înainte de răsăritul soarelui. Merg tiptil până la mine în cameră, îmi dau jos hainele de pe mine până când rămân doar în lenjerie și îmi dau drumul pe pat.
Zâmbesc.
Astăzi sunr fericită. Și ieri am fost. De câteva zile sunt fericită...am așa o stare euforică, de parcă sunt în stare de orice și nimic nu mă poate opri.
Trag un pui de somn până pe la ora nouă când sunt trezită de mirosul minunat al clătitelor pregătite de mama. Iau pe mine ceva haine lejere de casă și merg în bucătărie.
-Neața!
-Neața!
Mama face clătitele iar tata lucrează ceva pe laptop. Mă așez și împung cu furculița una dintre clătitele pufoase pe care se scurge sirop de arțar:
-Cred că una dintre standurile podelei e stricată, spune tata fără să își ridică măcar ochii din laptop.
Eu continui să mănânc, neînțelegînd ce vrea să zică, dar apoi își ridică privirea și se uită la mine:
-Nu crezi, Hailey?
Ridic din umeri confuză:
-Aaa...habar nu am. Nu mi s-a părut să nu fie ceva în regulă cu podeaua.
-Exact asta e problema. Nu e nicio problemă.
-Ce? întreb deja pierdută de discuție
Tata lasă laptopul și mă ținuiește cu privirea:
-Podeaua e mult prea bine construită și aparent nu scoate nici măcar un sunet atunci când cineva se furișează...iar asta nu e bine, pentru că astfel cineva ar putea să ne între foarte ușor în casă, nu crezi Hailey?
M-au prins.
Las furculița jos și oftez:
-Am fost doar la o scurtă plimbare.
-O scurtă plimbare? Și cam cât înseamnă asta?
-Nu știu...vreo jumatate de oră, o oră, mint eu.
-Și pe unde mă rog, te-ai plimbat?
-Prin zona.
-Aha, exclamă și știu că nu mă crede.
Partea rea atunci când tatăl tău e un detectiv, e că nu poți să îl minți. Niciodată.
Mama așează cu putere o nouă farfurie plină cu clătite pe masă:
-Ne facem griji pentru tine, Hailey.
Mereu și mereu aceeași poveste. Părinți îngrijorați, care nu înțeleg stările prin care trece copilul lor, părinți care vor să ajute, dar nu știu cum. Părinți care nu înțeleg că cel mai bun lucru pe care îl pot face e să mă lase în pace.
Mă ridic de la masă:
-Unde crezi că pleci?
-În camera mea.
-Nu am terminat discuția.
-Ce mai e de discutat? M-am furișat afară, m-am întors teafără, vreți să mă pedepsiți okey, îmi puteți strecura un bilet pe sub ușă când vă hotărâți care e sentința mea.
Mă întorc pe călcâie și o iau pe hol:
-Hailey! aud vocea mamei strigându-mă din spatele meu.
Nu mă opresc. Nu am chef de certuri. Astăzi sunt fericită.
Cine știe cum am să fiu mâine.