Mari prozatori români ai perioadei interbelice

1. Literatura română în perioada interbelică

1. 1. Orientări tematice în romanul interbelic

Cuprinsă între anii 1918-1944 şi considerată ca adevărata Epocă de Aur din istoria națională, în Perioada Interbelică s-a cunoscut o efervescenţă culturală, în care mari oameni de cultură s-au afirmat. Caracterizată ca fiind un ideal al libertăţii şi al dezvoltării, perioada anilor 1920-1940 a demonstrat adevăratul potenţial al literaturii noastre.

          În literatura română, anii interbelici se caracterizează printr-o dezvoltare deosebită a romanului, atingând în scurt timp nivelul valoric romanului european.

Lărgindu-şi tematica, cuprinzând problematici mai complexe, mai bogate şi medii sociale diferite, până la primul roman românesc ce se poate compara cu capodoperele universale. Apărut în anul 1920, romanul „Ion", a lui Liviu Rebreanu reprezintă o adevărată operă a literaturii româneşti. Înainte de apariţia acestuia, au apărut şi altele, precum: "Mara" de Ion Slavici, "Neamul Șoimăreștilor" de Mihail Sadoveanu, "Ciocoii vechi şi noi" a lui Nicolae Filimon şi "Romanul comăneştilor" a lui Duliu Zamfirescu.

Prin operele lui Sadoveanu şi Rebreanu, se continuă inspiraţia rurală, dar de o valoare superioară, folosind modalităţi specifice prozei de analiză psihologică. Creaţiile lui Camil Petrescu, Călinescu, Hortensia Papadat Bengescu dezvoltă o tematică citadineă, cadrul de desfăşurare al acţiunii este așadar oraşul modern. Legat de mediul citadin, în romanele lui Camil Petrescu întâlnim şi problematica intelectualului.

          În studiul "Creaţie şi analiză", a lui Garabet Ibrăileanu, constatăm existenţa a două tipuri principale de roman:

Romanul de creaţie, care prezintă personaje îndeosebi prin comportamentul lor

          Romanul de analiză, care este interesat de viaţa interioară de psihic.

Romancierii experimentează în perioada interbelică tehnici multiple ale romanului modern. Astfel, apare tendinţa de a reveni la modele mai tradiţionale, precum cel balzacian, folosit în Enigma Otiliei, de către George Călinescu. El consideră necesar dezvoltarea unui roman pe linia studiului caracterului. Romanul Enigma Otiliei devine unul polemic, o ilustrare a concepţiei sale despre curentele literare.

Perioada interbelică reprezintă pentru romanul românesc o perioadă de aprindere spirituală, nemaiîntâlnită în cultura noastră. Viaţa culturală este îmbogăţită prin strălucite realizări, multe dintre ele provocând un ecou mondial (nume ca Iorga, Enescu, Brâncuşi părăsesc graniţele ţării). Literatura română nu a avut niciodată atâţia reprezentanţi de seamă (Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Blaga, H. Papadat-Bengescu, G.Călinescu, Camil Petrescu...), fără a se mai întâlni o contestare a valorilor româneşti, atât de aprinsă. Activităţile scriitoriceşti prezintă o mare varietate şi complexitate, răsărind parcă dintr-un joc de umbre şi lumini puternice. 

            O adevărată sincronizare  a prozei interbelice cu literatura europeană avea să se producă totuşi în deceniul trei prin romanele scrise de Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, M. Blecher şi Anton Holban. Teme noi precum intelectualul şi condiţia sa, lumea burgheză văzută din unghiul unor vicii, experienţe de cunoaştere şi asumarea acestora, inclusiv experienţa războiului sau cea erotică văzută dintr-o perspectivă absolută, probleme ale realizării existenţei fiinţei umane prin cunoaştere şi trăire, devin parte din peisajul prozei interbelice româneşti. Modelul epic şi dezbaterile teoretice se realizează având ca puncte de referinţă autori francezi precum Andre Gide sau Marcel Proust, la care esenţială este concentrarea naratorului asupra universului interior, subiectivarea perspectivei şi a instanţelor narative.