Chipuri

1 - Va fi o zi lungă, Erick!

București
                           Erick    

     Telefonul îmi vibrează în buzunarul jachetei. E Taylor. Din nou Taylor. Nu o mai suport, e a treia oară când mă suna astăzi, și nici nu-i zece.

    Va fi o zi lungă, Erick!

    – O cafea cu zahăr, te rog, îi spun angajatului de la cafeneaua din colț. Cafeneaua mea preferata. Cafeneaua ei preferată.

    Nu înțeleg de ce mă gândesc atât de mult la cafenelele ei preferate, pe care culmea, le și frecventez. Bine, poate o fac pentru că sunt pline de cafele de orice tip, pentru că sunt cele mai renumite din oraș, pentru că ea are gusturi bune și mereu va avea.

    Sau poate pentru că îmi amintește de ea și de pățaniile din cafenele. Mereu își păta rochițele de vară cu cappuccino-ul ei cu frișcă. Mereu mă întreba dacă s-a murdărit pe față, căci mereu avea impresia asta. Mereu îmi spunea 'Erick, nu pot să înțeleg, ce îți place ție la cafelele amare?', pentru că ei nu îi plăcea cafeaua amară. Iar eu mereu îi spuneam 'Ce îți place ție la cafelele cu zahăr și lapte?'. Într-un final am aflat, pentru că am început și eu să beau cafele cu zahăr. Nu știu de ce, dar am început de luna trecută.

    – Numele? mă întreabă angajatul.

    – Ricky.

    Ricky. Așa obișnuia să îmi spună ea. Acum îmi spune Erick când mă vede, și în ciuda tuturor eforturilor ei disperate de a mă face să nu sufăr, o face. Al naibii de tare. Sau poate este doar impresia mea, pentru că m-a părăsit atât de brusc și într-o seara.

    – Douăzeci de dolari.

    Îi înmânez câteva hârtii de valoare, iau cafeaua și plec. Mă urc în mașină, îmi pun cafeaua pe stativ și tastez câteva litere pe telefon. După trei tonuri, vocea subțire a brunetei răsună entuziasmată in difuzoare.

    – Erick, îmi lipsești...

    – De ce m-ai sunat de trei ori și m-ai mai și trezit dis-de-dimineață la cinci? Nu trebuia să dormi atunci?

    – Nu o mai fac de dorul tău.

    – Prostii! La câți le mai spui asta?

    – Iubitule, asta nu e treaba ta.

    – Normal că nu este, Taylor. Trec diseară pe la tine. Sper că ai și informațiile cerute, ok?

    Râde nervos și apoi închide. Pornesc motorul și deschid geamul mașinii, pentru că deși e începutul toamnei, e foarte cald. Când ajung la liceu, Taylor mă întâmpină cu un zâmbet călduros, ca și cum nu am vorbit acum cincisprezece minute și nu m-a enervat toată dimineața, chiar stricându-mi somnul.

    Deși eu și Taylor nu prea ne suportăm în viața de zi cu zi, suntem prieteni cu beneficii. Amândoi suntem în ultimul an de liceu, și avem câteva ore împreună. Nu prea ne mai petrecem timp împreună în general, nu de când ne-am despărțit luna trecută și am decis să rămânem prieteni cu beneficii, pentru că oricum nu se întâmpla nimic mai interesant în relația noastră. Oricum, nu o pot compara pe Taylor cu ea. Nu se ridică la acele așteptări nici pe tocuri, poate atunci s-ar ridica doar la înălțimea ei fizic.

    – Taylor, unde e Jason?

    – Prin școală, spune cu o voce ironică.