Chipuri

3 - Nu mă pot opri

    București, 2020

    Erick

    Clopoțelul sună, semn că e pauză. Îi trimit un mesaj scurt lui Jason să mergem la magazin să ne cumpărăm ceva de mâncare, iar el îmi răpunde că e de acord. De parcă cine știe ce i-am propus.

    - Erick!!

    Mă întorc și o zăresc pe Eliza la câțiva pași distanță. Îi zâmbesc scurt și mă apropii de ea.

    - Ce faci?

    - Mă duc la magazin cu cineva, îi răspund, punând accent pe cuvântul 'cineva', dar fără să vreau, ci din obișnuință. Asta este replica pe care o folosesc să scap de vreo interacțiune cu vreo fată.

    - Bine.

    Vrea să plece, dar o opresc.

    - Hei. Vino și tu cu noi dacă vrei.

    Ezită, dar se întoarce și ne îndreptăm împreună către Jason, care era pe o bancă, tastând pe telefon.

    Pe tot drumul dus-întors am vorbit banalități, dar m-am simțit bine în preajma ei. Prezența ei este una plăcută și te face să zâmbești când ți se adresează. Am aflat că suntem în aceeași clasă și că nu îi plac sandwich-urile cu cașcaval și cafeaua.

    - M-am mutat vara asta în București împreună cu tata. Și-a găsit loc de muncă aici, la biroul unei firme.

    - De unde? o întreabă Jason.

    - Brașov.

    - Aaa, păi de acolo e și-

    - Știu Jason, îl opresc eu. Nu vreau să continue și sper că a înțeles asta, pentru că de acolo e el.

    - Cine? întreabă Eliza, dar niciunul din noi nu răspunde un timp.

    - Cineva pe care Erick nu agreează.

    - Aa...

    Nu am mai vorbit de atunci nicicare. Ne-am îndreptat spre liceu în liniște.

    Când intrăm pe poartă, o văd. O văd pe ea. E la câțiva metri distanță. Când ridică ochii din telefon, mă strigă și se îndreaptă spre mine.

    Mă uit către Jason. Râde. Mă uit la Eliza. Ea doar se uită, fără să aibă vreo expresie pe față.

    - Am auzit că ești căpitanul echipei de fotbal, continuă ea când ajunge în dreptul meu. Bravo!

    - Mulțumesc.

    - Ce oră ai acum? continuă ea.

    - Na Erick, noi vă lăsăm, spune Jason, care o ia pe Eliza de după umeri și pleacă spre intrarea în liceu.

    - Am română.

    - Ăhă. Ție îți convine ca prietenul tău să-ți ia iubita așa, de după umeri?

    - Nu e iubita mea.

    - Păreați apropiați azi la engleză.

    - Așa ți s-a părut ție?

    - Puțin, a zis ea ezitând.

    Nu știu de ce a ezitat așa. Doamne, dar eu nu voi ajunge să înțeleg ființa asta niciodată?