Hel

-31-Oamenii din iad vor apa cu gheață!

Helen pov.

-Cum mai ești? Iulia vine lângă mine și mă întreabă pe un ton șoptit de parcă m-ar întreba unde am ascuns cadavrul.

Nu-i ca si cum secția n-ar ști de despărțirea marelui fost burlac care a revenit la statutul inițial. Toți cei prezenți în clădirea aceasta roiesc în jurul meu mai ceva ca musca în jurul rahatului, știu, m-am exprimat urât dar așa este. Deja devin insuportabili să nu o mai pomenesc pe draga de Belinda, ea deja este insuportabilă cu acte în regulă și certificat în cazul de față.

-Uluitor de fantastic de mediocru! Spun fără vlagă învârtindu-mă pe scaunul de la birou.

Iulia se uită la mine de parcă se aștepta la o asemenea replică dar nu o condamn, are în față o tipă pe jumătate intrată în depresie.

-Tot nu ai vorbit cu el? Chiar nu mai aveți nicio șansă? Întreabă de data asta pe un ton normal dar care trădează curiozitatea aflată la cote maxime.

-Auzi?! Tu nu aveai de găsit un criminal? Întreb având ca scop schimbarea subiectului dar se pare că se prinde de manevra mea eșuată, bineînțeles.

-Bună încercare Helen, data viitoare dă tot ce ai mai bun. Acum fi pe faza, vine spre tine.

Mă uit la ea confuză neînțelegând din prima la ce se refera apoi îl văd.

Pășește hotărât de parcă ar încerca să-și intimideze adversarul însă adevărul este că nu are așa ceva, chiar dacă m-a înșelat, Allan rămâne încă o persoană importantă pentru mine.

Atât de perfect, dacă nu eram certați probabil acum săream pe el arătându-i ce înseamnă o femeie dominatoare dar așa trebuie doar să mă rezum la a admira de la depărtare mușchii evidențiați de tricoul alb care îi vine ca o a doua pilele peste care are geaca de piele dădu-i un aer de bad boy dar dacă stai să analizezi situația este mai degrabă un stupid boy dintre cei mai mari. Blugii sunt cireașa de pe tort, nici prea strâmți dar nici prea largi să devină parașută când bate vântul, sunt perfecți de zici ca sunt făcuți expres pentru a emana masculinitate.

Ajunge în fața mea și își drege glasul atrăgând-mi atenția și aducându-mă cu picioarele pe pământ în același timp.

-Îți place ce vezi?
Pe un ton plin de siguranță și mândrie cred...da mândrie de ceea ce îmi provoacă mă întreabă aplecăndu-se peste birou acum fiind mult prea aproape de mine.

-Se putea și mai bine de atât. Spun încercând să ascund orice urmă de tristețe care să evidențieze faptul că în ultima perioadă am devenit o epavă.

Se uita la mine de parcă ar încerca să memoreze fiecare trăsătură a chipului și nu numai, când decide că s-a holbat suficient se așează pe scaunul din fața mea și își încrucișează degetele pe birou și îmi zâmbește de parca relația noastră ar fi revenit la cursul firesc. Realitatea fiind departe de ceea ce crede el.

-Ce crezi că faci? Deja încep să mă enervez fiind conștientă că nu voi mai rezista mult cu el în fața mea fără să bufnesc în plâns.

-Trebuie să vorbim, Hel, nu o mai putem ține asa, ne iubim si știm amândoi asta, nu poți nega iubirea pe care mi-o porți. Da, am greșit când te-am înșelat și îți jur că ași merge și în iad dar să știu că mă ierți. Iubito, mai dă-ne o șansă, nu merităm un astfel de sfârșit, nici măcar n-am apucat să ne bucuram de început.

Impresionat, mă gândesc că a stat ceva pentru a se gândi la discursul ăsta care dacă sunt sinceră cu mine m-a mișcat puțin. În mare parte are dreptate dar o altă șansă nu-i mai pot oferi, nu mă pot arunca cu capul înainte la o alta repriză de suferință, nu sunt atât de puternică pe cât par.