Recenzii

Dum spiro, spero

Prima dată când am citit Dum Spiro, Spero, de MarahRihaze, nu mi-a plăcut. Probabil că am fost influențată să gândesc așa cum am făcut-o și de cărțile pe care le citeam la vremea respectivă, toate având protagoniste perfecte, atât din punct de vedere fizic, cât și moral. Letha a fost complet opusul lor, nu pentru că n-ar fi fost destul de frumoasă, ci pentru că a fost perfect de imperfectă – spun asta acum, după ce am recitit povestea cu mintea mult mai deschisă decât am avut-o prima dată. 

M-am bucurat să descopăr că Marah a reușit să creeze unul din acele personaje realiste, culmea, într-o lume fantastică, în care nimic nu este ceea ce pare. Nici protagonista nu este ceea ce pare – adică un monstru fără pic de compasiune pentru oameni, așa cum a încercat autoarea să o prezinte în primele capitole. Personal, am apreciat introducerea asta a ei, pentru că, spre deosebire de alte cărți din genul abordat de Marah, ea nu ne dă toate calitățile protagonistei pe tavă, ci ne prezintă mai întâi defectele ei, urmând ca mai apoi să ne lase pe noi să-i descoperim părțile bune. Pentru că are și de alea, chiar dacă Letha nu e om. Letha e vampir – o altă însușire, aș putea zice, care o deosebește pe fată de restul protagonistelor din cărțile cu vampiri. 

Nu se îndrăgostește de marele și tarele Dracula al secolului XXI. Nu, nici vorbă. De fapt, între ea și creatorul ei, cum îl numește adesea pe Damek, pare să fie una dintre cele mai drăguțe – și poate chiar autentice – relații de prietenie. Vampirul mai în vârstă se poartă cu ea ca și cu o soră mai mică, având grijă să o instruiască cum să se poarte și chair protejând-o atunci când se pune singură în pericol. Nu știu ce are autoarea în plan să facă cu ei doi, dar eu sincer sper ca relația lor să nu se schimbe. 

Totuși, ceva îmi spune că nu o să fie deloc așa. Oricât de plăcut se vrea Damek a fi la început, mai ales în comparație cu Letha, el ascunde totuși ceva. Să fie oare vorba de motivul pentru care fata și-a pierdut toate amintirile din viața ei de muritoare? Sau altceva, mult mai rău? 

Și pe lângă cei doi vampiri, în carte se mai găsesc și demoni de toate formele și mărimile. Spun de toate formele și mărimile pentru că așa și sunt – sau, cel puțin, așa mi i-am imaginat eu. Vrăjitori, satiri și ceva ce n-am mai întâlnit până acum – călători în timp – toți se întâlnesc într-un club de noapte exclusivist. Clubul îmi amintește puțin de Pandemonium, din lumea vânătorilor de umbre ai Cassandrei Clare, însă are și ceva unic, ceva ce Pandemonium nu are. N-aș putea spune ce anume, mai exact. Probabil că este vorba de starea aceea pe care o ai atunci când citești o carte. Sau poate copii Lunii sunt de vină, cine știe? 

Dar, indiferent de adevăr, știu sigur că orice iubitor de vampiri va îndrăgi povestea Marei, o poveste de fantezie urbană, cu elemente întunecate presărate cu grijă pe străzile orașului. Las mai jos descrierea cărții pentru cei curioși, care sper că o să fie în număr cât mai mare.

Când Letha întâlnește moartea, își dă seama că își dorește cu adevărat să trăiască și, cumva, moartea ei este de fapt o nouă șansă de a trăi. Își acceptă moartea vieții fără întrebări și îmbrățișează fără regret viața morții. 

Continuă să umble liberă printre cei vii, să le vorbească, să îi atingă, deși dacă ar fi după ea singurul contact cu oamenii ar fi strict pentru a se hrăni. 

Damek știe că nemurirea înseamnă timp, iar cu timpul faci orice îți dorești. Când ai timp, ai totul. Îți permiți orice. Oricând. Oricum. 

Dar nemurirea are prețul ei, așa cum și viața are propriul preț. Letha își va da seama că atunci când timpul nu îți mai este prieten, viața îți devine dușman, iar Damek rămâne alături de ea pentru a face tot posibilul ca Letha să nu mai facă cunoștință din nou cu moartea.

~ Recenzie realizată de MG_Artemis