Tabăra Pry Hills

Prolog

27 decembrie

     Îmi încrucişez braţele la piept, nervoasă. Mereu face aşa. E atât de idiot şi iresponsabil! Mereu mă lasă la greu şi nu îşi cere scuze niciodată. Totuşi, o să îl iubesc mereu.

     Până îmi iau unul nou.

- Mama! Telefonul meu e idiot. Pot să îmi iau unul nou? Îi moare bateria la fiecare jumătate de oră şi se mişcă ca un melc schizofrenic, ţip nervoasă, coborând în grabă scările în timp ce tălpile dezgolite îmi lipăie pe bucăţile dreptunghiulare de lemn de nuc.

-Nu! Şi nu mai ţipa! Doar eu am voie să ţip la ţine, că eu te-am făcut, urlă găina mea din bucătărie.

Dacă ea urlă eu de ce nu pot? E trăsătură specifică nouă. Urlatul ne e în sânge în familia Moore. Mda, tată e jumate irlandez, aşa că e chiar enervant ca cei din clasa mea să îmi spună Mor, dar te obişnuieşti în timp. Mai ales dacă nimeni nu te suportă şi doar fac glume pe seama ta.

-Bine. Atunci mă duc la Brian să îmi dea cheiţa lui de la Iphone să îmi mut cartela în tabletă! Când merg luni la liceu o să am un telefon gigant, în timp ce ăsta actual o să fie la leneşii ăia de la Vodafone, care o să îmi repare telefonul după Paşte, o informez, sperând că se poate răzgândi şi că pot primi un cadou întârziat de Crăciun.

-Fă cum vrei. Vezi că ninge rău, îmbracă-te gros. Şi ia lanternă, e noapte.

Ştiam că asta va spune. Mereu se ajunge la asta. Adică, de ce ar irosi banii pe un telefon nou? Nu e ca şi când mă poate răpi cineva când merg cu metroul sau în drum spre şcoală.

-OK, cum zici tu, mormăi nemulţumită, aşezându-mă pe băncuţa albă de pe hol.

Îmi pun într-o geantă veche, luată într-o excursie la Sibiu, tableta şi telefonul şi mă îmbrac cu o geacă neagră peste pijamaua mea roşie cu iepuri pufoşi. Mă încalţ cu cizmele impermeabile şi ies afară. În ger.

-Puteam să o ascult pe mama măcar o dată! exclam nervoasă, ridicându-mi mâinile în sus.

Aerul rece îmi biciuie hainele, intrând pe sub geaca violet. Încep să tremur şi cobor scările poleite cu grija de a nu-mi sparge capul. Acum două săptămâni părinţii mei au terminat aşa-zisa noastră casă nouă. Sincer, eu am crezut timp de doi ani că ei glumesc, la fel ca şi unchiul şi mătuşa, şi că nu construiesc nimic. Dar nu, ei chiar au făcut două case la distanţă de o sută de metri una de cealaltă. Pe un câmp. Lângă un mini-oraş. Sunt în mijlocul pustietăţii la miezul nopţii cu burta plină de tiramisu. Ce mi se poate întâmpla? Nimic, pentru că nimeni şi nimic nu stă în pustietatea asta în afară de noi!

Interesant este că mie chiar îmi place aici. Adică, ador să mă bucur de pustietate, mai ales acum, când ninge şi de la balconul meu se vede un ocean infinit de zăpadă.

Păşesc cu greutate peste stratul gros de nea, zăpada trosnind sub mine. Câmpul străluceşte sub lumina lunii diafane, iar eu simt că sunt într-o altă lume. Mă bucur de mirosul de fum provenit de la hornurile caselor din depărtare, gândindu-mă la Crăciunurile petrecute la bunica, în satul de baştină al mamei. Îmi aduc şi acum aminte cum mă jucăm pe derdeluşurile înalte şi făceam oameni de zăpadă şubrezi cu un smoc de paie în loc de un morcov drept nas. Sau când mâncăm cu Brian covrigi prea ţări pentru dintîi noştri de lapte şi şorici la gură sobei, uitându-ne la A Christmas Carol. Acum am aproape nouăsprezece ani şi viaţă mea s-a schimbat. Amintirile îmi trec prin faţă ochilor la fel de repede cum fulgii mari de zăpadă mi se aşază în părul meu şi sunt înlocuite cu altele, la fel ca dantela imaculată care se topeşte şi îi ia locul o altă.

Vântul bate puternic, crengile copacilor goi mişcându-se într-un dans alert, nestingherit, care îi face să semene cu nişte fantome sau cu acei arbori din Albă-că-Zăpadă. Căciula îmi zboară din cap şi este purtată de vânt, prinzându-se de o creangă. Mă abat de la drumul meu în linie dreapta şi merg printre nămeţii albi pe un fost lan de grâu. Mă ridic pe vârfuri şi îmi prind fesul verde din tricot printr-o mişcare bruscă. O pun pe cap, uitându-mă pe câmpul gol, care nu e gol.

Doi ochi care sclipesc mă privesc după un tufiş degerat de merişoare şi mă fac să simt fiori pe şira spinării.

Mă întorc la o sută optzeci de grade şi o iau la fugă pe câmpul îngheţat spre casă vărului meu cât mă ţin picioarele. Am vrut eu cheiţă aia nenorocită!