Creațiile întunericului

Prolog

          Soarele a răsărit, splendoarea sa luminând calea xantonienilor. Aceștia s-au trezit, cu emoție și nerăbdare în sufletele lor încărcate de teamă, pregătiți pentru întâlnirea cu necunoscutul. Au pășit temători din casele lor, înaintând și lăsând în urmă natura ce le-a oferit un adăpost peste noaptea liniștită și blândă, specifică Xantonului.

          Ziua, xantonienii se bucurau de vegetația și fauna ce îi îmbrățisau în fiecare secundă a existenței lor. Erau pur și simplu... liberi. Dansau cu picioarele desculțe printre firicele de iarbă, ce sărutau timid tălpile acestora. 

          Pe pământul sacru, ce emana magia de pe toată planeta, erau aruncate căsuțe minuscule. Natura era cea mai importantă pentru locuitorii de pe Xanton, de aceea aceștia aveau culcușuri în inima plantelor. Unii au primit adăpost de la ciupercuțele roșii, stropite cu vopsea albă, iar alții... erau înveliți de scoarța copacilor, sau mângâiați de frunzele acestora. Florile ofereau un cămin acelora cărora nu le era teamă să adoarmă sub clar de lună, lăsându-și nasul gâdilat de parfumul puternic emanat de polen. 

          Pentru xantonieni faptul că încă erau în viață le îmbiba inimile în bucurie și speranță, aceștia trăindu-și fiecare zi de parcă ar fi ultima. Nu le era teamă să surâdă, vocea lor fiind ca un ecou pe cerul cristalin, nu aveau nici o reținere în a oferi vindecare viețuitoarelor micuțe cu care se împrieteniseră. Xantonienii erau pașnici, aceștia fiind una și aceeași cu natura, slăvind-o de mii de ani. De tineri, ei au fost învățați cum să își folosească puterile pentru a oferi înapoi Xantonului, câte le-a oferit acesta lor. 

          Însă nimic nu era veșnic... Xantonienii aveau nevoie de speranță, iar astăzi venise ziua în care sufletele lor erau îmbibate în această licoare sfântă, care avea puterea de a rupe lumea-n două. Astăzi, știau că ceva avea să se schimbe. Deși viitorul era incert, acesta fiind ca o prăpastie în care se adânceau, căzând în neant fără o destinație anume, lor nu le era frică. Preferau să riște, decât să se mulțumească cu blestemul care pusese stăpânire pe tot ținutul, ajungând într-un final să îmbrățișeze inevitabilul.

          — Sunt aici! Se întâmplă miracolul! se auzise o voce răsunând în toată regiunea, inimile xantonienilor începând să bată cu voinicie, aproape părăsindu-le toracele. Fiecare viețuitoarea care a primit vestea așteptată de sute de ani s-a îndreptat către locul care avea să dea naștere unui ultim miracol.