Atingerea

Prolog

       Nu am știut niciodată să îmi exprim sentimentele, am considerat mereu că este o slăbiciune pentru un om să fie onest până în măduva oaselor legat de sentimentele sale. Totuși, am întâlnit câteva cazuri care mi-au arătat greutatea gândirii mele eronate. Inițial, îi consideram de modă veche, credeam că le face plăcere să sufere, să vadă cum li se ruinează toată lumea în jur. Iar atunci când mi-am dat seama ce se întâmplă de fapt, mi-am dat pălmi subconștientului meu cu puterea conștientului. Credeam că eu mă înșelam când de fapt totul
era datorită erorii de la nivelul minții mele. Visul meu cel mai mare era să ajung avocat de succes. Mereu credeam că fiecare om are dreptul la o a doua șansă de a-și trăi viața mai bine, să își corecteze greșelile. Mă înscrisesem la academia de drept, intrasem cu medie
mare, pe primul loc, cu bursă și totuși mă simțeam pustie. Aici a fost momentul în care a început seria de întrebări ce vine mână în mână cu tot ce simt acum. Principala întrebare, cea care s-a repetat după fiecare întrebare pe care am avut-o la început și cea pe care o am și acum este, pe cât pare de simplă, pe atât este de complexă: Ce se va alege de viața mea?
     Nimeni nu mi-a dat răspuns la această întrebare și nici nu știu dacă cineva din afara sufletului meu va trebui să îmi dea sau eu ar trebui să îmi dau singură răspunsul. Inițial, am început să scriu un jurnal cu tot ce simt ca să pot să îmi dau seama încotro îmi merge viața și ce se întâmplă cu mine, dar toate degeaba. Am pornit cu un haos și am sfârșit cu gândurile devastate, ca după un război interior. Am căutat în întuneric micul chibrit care să poată aprinde focul din felinarul speranței pe care îl țineam în mână, dar n-am găsit decât bucăți de scrum din amintirile vechi. Oamenii colecționează regrete și nu amintiri. Aleg să le dea drumul, după ce au ajuns la ele, oportunităților și apoi se întreabă de sunt nefericiți.
     Jalnic mod de a-ți trăi viața și cu toate astea, totuși, fiecare dintre noi cade mai devreme sau mai târziu în această capcană. Diferența dintre alții și mine este faptul că mulți își dau seama
mult mai repede și încearcă să facă ceva împotriva acestei pante abrupte în jos. Eu, pe când îmi dau seama deja înot în apa mării cu peștii care amenință să mă înghită.
     Când am început să mă simt din ce în ce mai rău moral? Când, ca niciodată, durerea a lovit în mine fără milă. În acea zi de octombrie, vijeliile și furtuna domina peste căsuțele îngrămădite ale orașului nostru. Mă grăbeam spre acel colț de stradă de unde părinții mei și
sora mea mai mică, Adelaide trebuia să mă aștepte cu mașina. Veneam de la cea mai bună prietenă, Elizabeth care locuia la 5 străzi de noi, dar degeaba căci ploaia infernală își atinse scopul, eram udă până la ultima bucățică de carne. Eram la semafor, așteptam să trec, muzica îmi urla în urechi, ca de obicei, gândurile ce încercau să formeze o imagine a viitorului îmi năvăleau prin minte. În fața mea, de nicăieri, apăruse un tir asupra căruia șoferul pierduse controlul și datorită șoselei alunecoase pe acea vreme dezlănțuită, alunecase pe și pe contrasens. Pentru o fracțiune de secundă am întors capul să văd dacă cineva este pe contrasens, iar când am văzut mașina gri care semăna izbitor cu a noastră, fugind cu viteză în tirul ce le tăiase calea, pentru o secundă inima mea s-a oprit din a mai bate. Am fugit într-un suflet să văd dacă pasagerii micuței autovehicule este familia mea, iar când am constatat că ei sunt, un tremurat involuntar și o durere enormă în mijlocul pieptului au pus stăpânire pe mine. Am deschis ușile, am urlat, dar nimeni nu mi-a răspuns. Toată
bancheta era de sânge, airbag-urile erau deschise, dar au fost inutile. Parbrizul spart a dezumanizat chipul tatălui meu, mama era lângă tata, ținând mâna în spate pentru a o proteja pe micuța Ade, care stătea în spatele tatălui meu, dar aceasta tot a dat cu capul de partea de sus a banchetei din fața ei. Lacrimile îmi curgeau și încercam cu disperare să îi
scot rând pe rând din mașină, ceea ce am și reușit, dar tata murise pe loc. Mama avea leziuni grave, dar încă avea puls, iar Adelaide nu a reacționat la nicio încercare de-a mea de a o scoate din starea sa de șoc. Nu știu cine, probabil trecătorii au sunat la ambulanță căci
de nicăieri am auzit sirenele. Dar degeaba, pentru mine acelea erau sirenele morții și nu al ajutorului. Adelaide și tata muriseră pe loc, singura care a mai reacționat la un cuvânt a fost
mama. Înainte să moară în brațele mele m-a îndemnat să am grijă de mine și cu mâna sa sângerândă mi-a oferit ultima mângâiere.
       Acestea sunt ultimele mele amintiri din acea zi. N-am să uit niciodată chipurile fiecăruia, cât au fost de dezumanizate, cum acel șofer mi-a strivit toată familia, deși nu intenționat. Din acea zi urăsc acel drum. Urăsc tot ce înseamnă tiruri, semafoare, ploaie, tunete și fulgere.
     Urăsc pe toată lumea și tot ce e în jur.