Atingerea

Capitolul 2- Schimbarea nu vine de la sine

       Poate ar trebui să mă decid încotro să o iau. Atunci când încă familia mea trăia totul era mai ușor. Îmi era mai ușor chiar și să iau aer, acum parcă mă ustură plămânii la orice gând. Mama mereu m-a sfătuit să am grijă de sufletul meu și de ce simte el căci este biblioteca amintirilor mele. Pentru început, mi s-a părut un paradox total. Cum adică bibliotecă? Doar nu scrie mintea mea cărți despre fiecare amintire și nici nu fabrică specialități de cărți poștale ca să le văd mereu.
Aceste sfaturi, uneori metaforice, alte ori îmi păreau atât de banale, ca de exemplu ,,Nu îți pierde speranța niciodată". Dar odată cu pierderea lor, pierderea familiei a însemnat să pierd totul... Am rămas cu amintirile lor care în disperata lor încercare de a face să mă simt mai bine, nu fac decât să mă macine și să mă distrugă. Am dat timp timpului să mă vindece și nu a făcut decât mai mult rău în loc să îmi facă bine.

       Mă trezesc din furtuna gândurilor mele abia atunci când aud simfonia care îmi predomină în abdomen. Nenorocitul de stomac este singurul care din când în când se mai simte în corpul ăsta, dar jur că uneori, dacă n-ar fi chiorăitul ăsta care să îmi amintească faptul că nu mă ține în viață doar aerul și țigările atunci aș fi demult o mumie de prin catacombele rusești. În încercarea mea de a da ceva de haleală corpului meu nu am găsit în frigider decât niște pulpe de pui pe care le-a prăjit Elizabeth acum trei zile ca să nu mor de foame. Deși nu prea am chef să stau cu nimeni, este singura care mai vine pe la mine din când în când ca să vadă dacă mai respir. O iubeam, căci avea un suflet mare, cât să cuprindă toată lumea, dar în același timp, o și blestemam de toți sfinții că îmi poartă de grijă. Simt că n-am nevoie de grija nimănui, acum că au dispărut cei care îmi purtau cel mai mult de grijă. 

       La câțiva metrii de mine vibrează telefonul pe tejghea și blestem omul de pe partea cealaltă a liniei. Nu mai vreau să vorbesc cu nimeni, dar am o presimțire cine este această persoană care insistă atât de mult încât trebuie să mă târăsc de la masă ca să răspund, izbindu-mă cu putere de marginea tejghelei. Durerea îmi umple corpul, răspândindu-se repede din abdomen în piept și mai apoi în mâini. 
   -Fir-ai, Elizabeth, tu și cu telefoanele tale agresive. Într-o bună zi, o să mă trimiți în mormânt. Parcă văd într-un colț al unei emisiuni tv: o tânără de 18 ani a murit înecată cu fum de țigară fiind speriată de vibrațiile unui telefon.

   -Kiara! Kiara!
Vocea prietenei mele îmi vibrează în urechi, oferindu-mi cea mai adâncă senzație de surzeală temporală întâlnită vreodată. Mă rog, aproape cea mai intensă.
   -Care Tom Ellis te-a sărutat? Sau mai bine zis, câți?
   -Halal umor. Când ai sărutat și tu pe cineva ultima dată? Exact, așa credeam și eu. Niciodată.
   -Treci la motivul apelului tău fanatic.
   -În 10 minute sunt la tine cu cineva fantastic, care vrea să te cunoască.
Fantastic, asta e tot ce îmi doream. Musafiri. În afară de fata asta, oricine intră în casa asta e o lepră. Nu vreau să văd pe nimeni. Toți râd și îmi judecă aspectul apartamentului de parcă ar știi ei ce se ascunde în spate acestor aparențe. Oamenii sunt niște specimene pripite, de doi bani care nu se gândesc doar la ei și nu le pasă de cei din jur. 
   -Dar Elizabeth...
   -Să nu te aud. Venim și punct. Măcar schimbă-te de pijamalele alea gri dezastruoase cu pinguini pe care o ai.
Minunat. Acum îmi mai face și reclamă de prost gust de față cu vreun idiot care crede ea că o să îmi fie ,,pe măsură".  

        Nu mă îmbrac ca de zile mari, nici nu mă străduiesc. Îmi iau tricoul negru obișnuit, ale cărui mâneci îmi acoperă jumătate din brațe și o pereche de pantaloni scurți, tot negrii, care să îmi acopere jumătate din coapse. Tata era adeptul femeilor cu stil, dar nu vulgare. Părul am decis să îl prind într-o coadă de cal, ca să nu se vadă atât de tare faptul că este răvășit. N-am mai deschis butoiașul de parfum de un secol, dar de data asta mă dau cu două pufuri, care îmi întorc stomacul pe dos instant. Îmi vine să vomit de la mirosul ăsta care îmi înțeapă cu foarte multă plăcere nările, și prin intermediul lui, plămânii mei.