Jumătate de înger

Capitolul 1

 

Intră grăbită pe ușa librăriei și își scoase bereta roșie. Desbrăcă apoi paltonul și il anina în cuier. Ajunsese cu câteva minute mai devreme. Trecu in fața tejghelii și își aranjă faldurile fustei lungi, în carouri. Simțea cum îi ard obrajii, dar atingându-i cu degetele amortite îi simți reci. Se învarti prin încaperea îngusta după un ceainic.

Decembrie nu era luna sa preferata. Ura frigul. Privi spre ușa de după care se vedea cerul gri și orașul parcă adormit sub zăpadă. Își aminti brusc cum cineva, demult, îi spusese că frigul o face mai frumoasă.

Turnă apa fierbinte in cană si urmari cum lichidul se colora. Prinse cana cu mâinile și continuă să priveasca cum aburii se ridicau încet undeva în sus și dispăreau.

Se auzi un clinchet și în librăria micuță intră un tânăr înalt, cu privirea pierdută undeva printre rafturile de sus. Ea se ridică incet de pe scăunaș și îl întrebă politicos:

-Pot să vă ajut cu ceva?

Însă tânărul nu părea că auzise. Continua să privească undeva în gol.

-Îmi doresc o catre, se auzi vocea lui peste câteva clipe.

-Și ce anume vă doriți? intreba cu glasul dulceag, încecând să ascunda faptul ca i se păru amuzant răspunsul lui. De ce ar mai intra cineva într-o librarie dacă nu-și dorește o carte.

-Ceva ce nu am mai citit până acum. răsună alt răspuns din partea tânărului.

-Ar trebui să fie un roman de dragoste sau aventură? Sau preferați alt gen? Poezie poate?

Era uimita și puțin confuză. De unde să știe ea ce a citit el înainte de a intra în librărie?

-La alegerea dumneavoastră. fu răspunsul.

Se întrebă dacă tipul e in toate mințile, apoi trecu cu degetele printre câteva cărți. El continua să privească rafturile arhipline de cărți de parcă ar fi singur in acea încapere, doar el și cărțile.

Ea scoase cu grijă un volum de poezii și i-l întinse.

-Micle? îi scapa printre buze în timp ce luă volumul cu degetele reci.

-Ați citit deja?

-Nu. Voi lua să citesc.

Achită cartea dupa care ieși grăbit. Naomi se reașeză pe scăunaș și sorbi din ceaiul verde, încă fiebinte. Tânarul trebuia să fi avut între 20 și 25 de ani. Părul castaniu, ochi mari albaștri și genele incredibil de lungi. Purta un palton negru ce-i venea până la genunchi și un fular verde. Părea un tip cât se poate de normal. Și poate chir și-ar fi dorit să-l revadă, dacă ar fi tăcut. Făcuse marea greșeală de a uita că prima impresie contează, sau poate nu-i păsa. Poate avea un univers interior bogat, însa cum nu-și arătă frumusețea interioară îl catalogă drept un ciudat. Apoi se gandi că ar fi fost și mai ciudat dacă s-ar fi comportat cu ea ca și cum ar cunoaște-o din copilarie. Dar până la urmă probabilitatea să-l mai întâlneasca era aproape egală cu zero.

Zâmbi și dădu dupa ureche una din șuvitele roșcate. Nu se putea lăuda cu o frumusețe deosebită, dar era conștienta că nu era lipsită de farmece.  Avea 25 de ani. Părul drept și scurt, venindu-i până la bărbie. Avea statură mică, iar corpul ei părea atât de firav, încât aveai impresia că dacă vei intinde mana pentru a o atinge, avea să se spargă. Ochii săi erau de un verde întunecat, semănând oarecum cu abisul și erau umbriți de niște gene lungi. Gâtul îi era lung, iar pielea îi era de o albețe ca de lapte, fiind la fel de catifelată pe cât părea. Mâinile frumoase cu degetele lungi de pianistă. Buzele aproape roșii.

Cândva acestea au fost deajuns pentru a fermeca un tânăr. Sau poate de vină a fost firea sa romantica și sensibilă, dar în același timp spontană. Ce o facea deosebită era naturalețea ce îi învăluia ființa. Spunea exact de gândea, facea exact ce spunea, dar niciodată nu puteai să spui ceva rău despre ea.

Scoase o un caiet gros și-l deschise la prima pagină. O privi preț de câteva clipe neîncrezătoare, apoi contură într-un colț data și obișnuita formulă de adresare:

Dragă Damian,

A trecut puțin timp de când m-ai lăsat. O lună, cred. Cu toate acestea am impresia că a trecut o veșnicie. Mi-e dor. Mi-e inimaginabil de dor.

Aseară înca te mai așteptam, deși eram conștientă că nu aveai să vii. Încă nu mă pot deprinde să mă trezesc singură. Diminețile reci ca acestea ma deprimă. Știu ca ți-ai fi dorit să zâmbesc, dar mă simt atât de singură. Pur și simplu nu te pot lăsa să pleci. Oricât aș încerca să trăiesc ca mai înainte, nu te te pot șterge nici din trecut, nici din prezentul meu. Și nu vreau să mai încerc, pentru că fiecare încercare e un eșec, și aceasta mă deprima și mai mult. Sunt dezamăgită.

Devine tot mai greu să încerc să mă ridic, devine tot mai greu să zâmbesc în prezența altora, devine tot mai greu să traiesc cu această deznadejde.  Mă întreb de fiecare data :oare ce ți-ai fi dorit tu? Și realizez că nu pot fi la fel de puternică cum ai fost tu.

Îmi amintesc ziua când a murit mama ta. Vedeam cum durerea pare să iți străpungă tot corpul, vedem lacrimi în ochii tăi, și totuși ai zâmbit. La întrebarea “de ce?” ai răspuns liniștit „Nu pot fi atât de egoist încât să-i cer să revină. Știu că acolo îi este mai bine.” Tu ai putut, dar egoismul meu este mai mare, și te iubesc prea mult, sau poate iubesc fericirea care este legată de tine așa de strâns...

Tu ai știut că voi suferi?

În fiecare zi mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi dat timpul înapoi și nu ai fi plecat atunci, cum ar fi fost dacă ți-aș fi spus să rămâi mai mult cu mine. Răspunsul e unul și același : ai fi fost viu.

Își șterse lacrimile și inchise caietul. Nu-și dorea să continue, pentru că tot ce scria erau continue suspine si păreri de rău. Tot ce făcea era să adânceasca cuțitul în rană și să presoare sare pe deasupra. Dar nu voia să coboare în starea” sunt și nu sunt vinovată”. Nu dorea să se învârtească in jurul unei singure întrebări toată viața. Avea dorința să renunțe la durere,  însa nu se simțea în stare. Avea nevoie de ajutor.

Uneori se gândea că ar fi fost mai bine dacă nu îl întâlnea, dar dacă nu ar fi fost el nu ar fi cunoscut iubirea și fericirea de a fi iubită.