Jumătate de înger

Capitolul 4

Era a doua saptamana de cand tanarul ciudat vedea la fiecare doua zile sa cumpere carti. Naomi deja pregatea din timp cartile si i le intindea fara sa spuna ceva. Cu toate ca el nu isi impartasea niciodata impresiile de lectura, ea avea mare incredere in sugestiile Laviniei. Ultima oara intrase ca de obicei dupa deschiderea librariei, cu un zambet pana la urechi. In ochii lui albastri precum marea si cerul sarutandu-se, se citea ceva cald precum fericirea si salbatic ca si iubirea. El o privi cu irisii arzand de emotie si ii spuse:

-De unde stii ce imi place sa citesc? Nu ti-am spus niciodata ce imi place, nu ti-am impartasit niciodata impresiile mele de lectura, totusi nu dai gres niciodata, mai putin primele 2 carti. Acelea chiar nu erau genul meu.

Ea puse pe tejghea volumul „Razboi si pace” si il privi zambind.

-Nu sunt sugestiile mele asa ca nu pot sa ma mir cand imi spui ca primele doua nu ti-au placut.

Privirea ii fu imbratisata de o umbra, iar Naomi socoti ca este dezamagit. Zambetul ii pieri de pe buze si ea privi la intristarea lui ca si la cea a unui copil caruia i s-a luat ultima bomboana.

-Deci nu erai tu. Spuse el sec. Ii privi verigheta (inca isi purta verigheta) si spusse mai mult ca pentru sine:

-Cel putin nu sunt indragostit de o femeie casatorita.

-Vrei s-o cunosti? Spuse Naomi cu fata luminoasa.

El ignora intrebarea si isi continua monologul:

-In tot acest timp am crezut ca ma indragostesc de sufletul unei femei casatorite si ma simteam vinovat, ca sa aflu ca nu era ea aceea pe care credeam ca o iubesc. Ce dezamagire.

-Vrei s-o cunosti? Repeta Naomi, neluand in seama gandurile lui.

-Pe cine? Intreba tanarul trezit din meditatia lui.

-Tanara de a carei suflet te-ai indragostit. Cum te chiama?

-Cristian.

-Si cati ani ai?

-26.

-Perfect. Tanara se numeste Lavinia. Are 23 de ani. Te sperie ca este studenta la medicina?

El o privi nauc si nu stia ce sa spuna.

-Da. Fu unicul lui raspuns.

-Te sperie?

-Ce? Nu.

-Aunci vrei s-o cunosti?

-Da.

El inca o privea nauc iar pe fata i se intindea un zambet de copil fericit, atat de naiv si pur, incat Naomi gandi ca el nu avea cum sa aiba 26 de ani. Poate ca nu-i venea sa creada ca isi va intalni iubirea in acest fel, dar o va intalni, iar gandul acesta o facea pe Naomi fericita.

-Lasa-ma o clipa sa o sun, astazi este sambata si nu trebuie sa aiba perechi. Vrei sa te asezi? Pari putin palid.

-Nnnu...nu, nu, multumesc.

Se fasticea precum un adolescent desi inca nici n-o intalnise pe cea a carei suflet il atinse in atatea pagini. Poate se gandea ca nu avea ce sa-i spuna, pentru ca nu o cunostea si totusi o cunostea poate mai bine decat pe el insusi.

-Alo, Lavi? Unde esti? Da?Ah, sigur. N-ai vrea sa vii pana la mine? Da, la librarie. Am sa-ti spun cand ajungi de ce. 30 de minute? Bine, te astept.

Inchise telefonul si privi la „ciudat”. Parea la fel de pierdut ca si un copil orfan. Se intoarse sa caute o ceasca si ii facu un ceai verde. Ii intinse cana si il ruga sa se aseze. Au asteptat in tacere venirea Laviniei. Aceasta isi facu aparitia cu exact 30 de minute mai tarziu. Era la fel de punctual precum un ceas cu pasare cantatoare. Parul ii era ravasit, obrajii rosii si un zambet pana la urechi. Intra precum o furtuna in libraria micuta si intreba deodata:

-Deci, de ce m-ai chemat? M-am bucurat atat de mult ca nu mai esti deprimata, incat m-am grabit intr-un suflet sa ajung aici.

Cristian se ridica in picioare privind tanara care vorbea fara incetare fara sa-l observe.

-Lavi, draga mea, vrei sa te opresti pentru un moment?

Lavinia se opri din vorbit si observa figura stearsa a lui Cristian care o privea de parca aceasta ar fi naluca.

-El e Cristian, are 26 de ani. El e ciudatul de care iti spuneam si...

Naomi nu reusi sa termine fraza ca acesta isi lua haina si soptind repede:

-A fost o himera. Pleca rapid inchizand usa cu zgomot.

Lavinia clipi des apoi spuse:

-Ce ciudat. Cand ai reusit sa il intrebi de nume? Dar nu conteaza. De ce m-ai chemat?

Naomi parea si mai confuza.

-De fapt de asta te-am chemat. Sa-l cunosti. I-au placut mult sugestiile tale de carti. Credea ca este indragostit de tine. Dar nu inteleg ce a fost cu el. Parea destul de interesat sa te cunoasca.

-Poate ca nu a vrut niciodata sa ma cunoasca. Doar si-a imagina ca vrea sa ma cunoasca. Poate e vreun sindrom, sindromul Eminescu. Stii acesta n-a iubit niciodata o femeie. Le-a iubit pe toate. Poate ca a vrut sa ma iubeasca, sau a vrut sa iubeasca...

-Stiu ca acum nu mai are nici un sens. Totusi ce parere ai despre el? Il consideri simpatic?

-Nu stiu. E inalt si brunet, palid si ciudat. In linii generale... Nu cred ca se inadreaza in lista mea de „barbati ideali”.

-Lavi, nu stiu daca am intalnit vreodata pe cineva care sa fie pentru tine macar pe jumatate „ideal”.  El nu exista acest „barbat ideal”.

-Exista. Spuse Lavinia pe un ton suparat.

-E doar o scuza. Spune-mi ce inseamna pentru tine idealul? Printul din poveste? Daca da, permite-mi sa te dezamagesc, acesta nu exista, n-a existat niciodata.

-Nu e printul din poveste. Da-mi si mie niste ceai. Si pentru informatia ta idealul meu este...

Vocea i se stinse. Nu se gandise pana acum cum este idealul, nu credea cu adevarat in ideal. Credea ca atunci cand il va intalni va sti cu siguranta si acesta nu va fi ideal. Va fi Om, cu calitati si defecte, si ea va iubi totul in el. Totul din ea va dori sa fie alaturi de tot ce reprezinta el. Nu isi dorea un set de calitati pe care sa le iubeasca. Isi dorea o fiinta umana, alaturi de care sa se simta protejata, iubita.

Naomi ii intinse cana de ceai.

-Si cand se termina ziua ta de lucru?

-In doua ore. Putem dupa sa mergem sa cumparam ceva dulce. Ma simt asa de libera astazi. „Totusi nu pot sa nu simt dezamagire pentru ca nu ti-a placut de ea”.