Și dacă totul este... un vis?

~ Capitolul 6 ~

Stephan

Deschid robinetul și aștept ca paharul mic de sticlă să se umple cu apă în timp ce prin cap îmi trece piciorul însângerat al Clarei. Mă simt de parcă am mai văzut-o undeva în acest fel, dar nu știu unde și când. Nu țin minte să mai fi trecut printr-o situație asemănătoare.

Când revin din nou la realitate observ că apa dădea pe dinafară de pahar. Mă grăbesc să închid robinetul și pășesc spre dormitor, dar nu intru înainte de ai cere permisiunea Clarei.

Bat la ușă și aștept să o deschidă. Aștept câteva secunde, iar atunci când nu are loc nicio mișcare deschid ușa și intru în cameră. Fața îmi este străbătută de un mic zâmbet când observ în ce fel a adormit. Spatele îi este așezat pe cearșafuri iar picioarele le are întinse drept pe podeaua de vinil gri tipărită cu modele artistice. Pun paharul pe noptiera de lângă pat și îi ridic picioarele, așezând-o mai bine în pat, apoi deschid dulapul din dreapta și scot o pătură micuță cât să ajungă să îi acopere tot corpul.

Până și când doarme știe să se încrunte la fel de bine ca și atunci când ar fi trează. După ce o învelesc bine, mă așez pe marginea patului cât mai departe de ea ca să nu fac ceva și să o trezesc.

Se vede pe fața ei că deține un caracter puternic și deosebit de restul persoanelor. Am asistat la atâtea schimbări ale ei încât pot să afirm că nu am mai văzut pe nimeni cu această personalitate. Se enervează ușor, dar în același timp deține o forță a răbdării uluitoare, ceea ce nu am înțeles niciodată.

Contrastul acesta o face așa de plăcută, dar mai mult irezistibilă. Te atrage exact așa cum magnetul reușește să atragă fierul. Este un sentiment straniu pe care am încercat să-l înțeleg de multe ori, dar arareori am și reușit.

Este atât de timidă și de inocentă, dar în același timp atât de impulsivă și de îndrăzneață, încât probabil nici ea nu se înțelege.

Îmi pare rău că am pierdut acea apropiere pe care am avut-o mereu cu ea, că am pierdut-o din cauza distanței pe care am crezut-o eficientă cândva. Am vrut să o apăr de acel monstru, de mine. Am crezut că, cu mine în preajmă îi va face și ei același lucru ca mamei, dacă nu mai rău și știam că nu aveam puterea necesară să mă lupt cu așa ceva. Nu am avut niciodată.

Sunt un laș nenorocit care a crezut că va face un bine plecând, dar care și-a dat abia acum seama că a făcut cel mai mare rău posibil. Exact ca tatăl său. Un nemernic și un laș exact ca tatăl său.

Singura diferență este că eu tânjesc după iertare pe când el s-a simțit că, crește făcând rele, provocând suferință și nerecunoscând ceea ce a făcut. Nu și-a dorit niciodată să fie iertat și dacă și-a dorit, nu a făcut absolut nimic care să demonstreze că îi pare rău, ci doar continua să facă și mai mult rău pe când eu voi parcurge și iadul dacă asta înseamnă să am iertarea Clarei și să îmi revendic lucrurile de drept pe care le-am lăsat pierdute în ceață acum mult timp.

Nu am să mă mai ascund și cu siguranță să fiu un laș. Poate nu azi, nici mâine sau poimâine, dar într-o zi îi voi spune acel lucru fără scrupule pe care l-am făcut. Știu că va fi dezamăgită, dezgustată și că va reacționa în cel mai rău mod cu putință, deși nimic nu are nicio legătură cu ea.

Este prea bună încât să nu-i pese. Îi pasă de absolut toată lumea. Oferă bunătate și cu-i nu trebuie și ajunge mereu să fie sfâșiată. Oricât i-ai spune să fie mai nepăsătoare o făceai în zadar, iar din păcate și cu mine a făcut aceași greșeală. A crezut prea mult în mine și în ceea ce pot fi și a greșit. S-a înșelat în privința mea.