The Asylum

2.Demoni

Mi-am dat cu mâna prin buclele dezordonate în timp ce pășeam pe coridorul către camera principală,pentru prânz.

Când am împins ușile și am pătruns înăuntru,toate privirile îmi erau acordate mie,astfel hrănindu-mi egoul.Am rânjit când gândul că eu nu veneam aici niciodată pentru mâncare pentru corpul meu mi-a fulgerat prin minte.Voiam să fiu slăvit,venerat;voiam să mă simt superior (așa cum oricum eram) acelor nebuni.

Am scanat camera cu privirea,pânâ când am întâlnit-o pe a ei.Am rânjit și m-am îndreptat către ea,mușcându-mi buza inferioară.

Am inspirat adânc când am ajuns în dreptul ei.

„-Mia."

„-Domnule Claflin." a răspuns absentă,privind prin mine.

„-Doar Harry,păpușă." i-am zis și m-am așezat la masa liberă de lângă noi. „Ia un loc."

S-a așezat în silă,privirile ei fiind săgeți.

„-În primul rând nu sunt păpușa ta,sau mai știu eu ce.În al doilea rând,nu îmi vorbi ca și cum mi-ai fi vreun superior sau ceva.Eu sunt angajatul,tu ești nebunul.Ghicește cine câștigă mereu." mi-a vorbit dur și rece,apoi s-a ridicat și se îndrepta către gardieni.

„-Nebunul,bineînțeles." i-am răspuns la întrebarea ei retorică și am plasat filtrul unei țigări în colțul buzelor,astfel încât să pot să vorbesc,apoi am aprins-o.

„-Ce te face atât de sigur pe tine?" s-a oprit,jumătate întoarsă către mine.

„-Ce te face pe tine atât de sigură că nu e adevărat?"

S-a întors pe călcâie și a luat loc înapoi pe scaun în fața mea,la masa rotundă.

„-Vrei o țigară?" am continuat și i-am întins pachetul.

„-Nu fumez."

„-De ce?" m-am încruntat.

„-Am nevoie de un motiv?"

„-Toate lucrurile din lumea asta se întâmplă cu un motiv."

„-Ei bine,eu nu am un motiv." și-a încrucișat brațele subțiri la piept și și-a lăsat corpul să se rezeme de spătarul scanului.

Am rânjit.

„-De ce ai vrea să fumezi,oricum?E ca și cum ți-ai semna propria petiție la moarte."

„-Vezi tu," am zis și am suflat fumul gros afară, „eu aprind această țigară cu speranța ca într-o zi,acea petiție să fie semnată."

S-a încruntat și m-a privit confuză.Probabil am sunat cu adevărat ca un nebun,dar ceea ce i-am confesat avea cu totul sens când îmi cunoșteai povestea.

A rămas tăcută,căzută pe gânduri.

„-De ce vrei să mori?Adică am înțeles aluzia...Întrebarea e de ce?" a rupt tăcerea.

Am lăsat un oftat lung să-mi părăsească pieptul,apoi am scrumat.

„-Știi ce spunea Boris Pasternak?"

A dat negativ din cap,cuprinsă de subiect.

„-Spunea că oamenii s-au născut pentru a trăi,dar nu au fost pregătiți pentru asta.Cred că ăsta e și motivul.Nu vreau să mor,însă de asemenea,nu am fost și nici nu voi fi vreodată pregătit să trăiesc."

M-a privit înțelegătoare,clătinând din cap într-o parte și alta ușor,pregătind un răspuns potrivit,am presupus.

„-Suntem cu toții doar niște suflete pierdute,nu-i așa?"