CODEX CHRISTI

PARTEA I Capitolul I Niceea

Trecuse deja treisprezece ani de la triumful obţinut de Constantin cel Mare în bătălia de la Podul Vulturului din 312, când, spune legenda cu ajutorul crucii care i-a apărut împăratului în vis a reuşit să disipească oştirile mult mai numeroase ale adversarului său din Occident, împăratul Maxenţiu.

De la acea răsunătoare victorie, Constantin pune capăt crizei îndelungate ce sălăşluise în imperiu, după moartea lui Diocleţian survenită în 306 şi a reformelor acestuia ce bulversase lumea romană şi mai ales pe cea creştină. În anul următor batăliei cu Maxenţiu, Constantin dă un decret pe tot cuprinsul Imperiului Roman prin care recunoştea creştinismul ca fiind o religie oficială alături de celelalte şi prin urmare opreşte persecuţiile împotriva acesteia.

Edictul de la Mediolanum (Milano) din anul 313 oficia aşadar cultul religiei creştine, însă, cu toate acestea existau numeroase certuri între diversele comunităţi ale noii confesiuni cu privire la învăţăturile originare transmise de Iisus Hristos apostolilor săi şi de aceştia din urmă mai departe lumii. Chestiunea creştină era una de importanţă maximă în acea perioadă punând la îndoială existenţa însăşi a longevivului Imperiu roman.Constantin se va dovedi ulterior posterităţii că a fost un împărat vizionar şi a reuşit să gestioneze destul de bine acest fenomen creştin. Prin urmare, la Niceea(azi în Turcia) el va convoca în anul 325 primul sinod ecumenic al creştinismului prin care va reuşi in mare măsură să reconcilieze micile comunităţi creştine. Conciliul va interpune în dispute ideile unei mari personalităţi creştine: Arius din Alexandria.

Se iveau zorii zilei celei mai mari a creştinilor, cea în care creştinii urmau să îşi ocupe importaţa şi locul lor în istorie. Constantin părea a simţi acest moment ca fiind unul oportun pentru întinsul său stat. Imperiul avea acum o nouă capitală, Noua Romă, aşa cum era denumit frumosul oraş Constantinopole, denumit după numele împăratului şi construit după modelul vechii Rome. Oraşul se întindea, ca şi Roma, tot pe şapte coline, dar era acum cel mai puternic din lume şi, prin poziţia sa geografică, reprezenta o punte de legătură între Orient şi Occident, între trecut şi viitor.

Bulevardele sale largi erau asemeni Romei, aşa cum ctitorul său îşi dorise de la bun început. Împăratul se pregătea să intre în sala somptuoasă ce îî adăpostea pe toţi cei 318 episcopi creştini veniţi din întreaga lume pentru a îşi exprima doleanţele şi a obţine acordul împăratului cu privire la dogma creştină. Constantin avea destule cunoştinţe teologice, deşi nu era încă creştin, fiind în continuare adept al cultului celei mai mari religii la acea vreme din Imperiu şi anume Sol Invictus, cultul ce celebra o religie solară şi sărbătorea Duminica ca ziua de odihnă şi slavă închinate soarelui. Teologia creştină o deprinsese de la bunul său prieten, episcopul alexandrin Arie, acesta din urmă fiind aspru criticat de ceilalţi teologi precum Atanasie din Alexandria, Macarie al Ierusalimului, Osiu din Cordoba şi mulţi alţii. Constantin devenise în ultimul timp neliniştit cu privire la soarta amicului său şi unul dintre motivele pentru care dorea reconcilierea tuturor episcopilor era şi acesta, de a-l apăra pe Arie, deşi împăratul nu considera micile dispute teologice ca fiind puncte de ruptură între creştini.

Deodată întreaga asistenţă din sală face tăcere. Împăratul Constantin deschide Conciliul prin cuvântarea sa:

- Onorată asistenţă, prea cinstiţi cărturari şi iubitori ai păcii, v-am chemat aici în victorioasa cetate a păcii neamurilor, în oraşul nostru roman, pentru a vă împăca întru ideile voastre şi pentru a asigura buna conducere şi prosperitate a statului nostru şi pentru a-i cinsti şi proslăvi pe iluştrii noştri strămoşi care s-au sacrificat pentru idealurile noastre de pace şi unitate. De aceea, adăugă împăratul, vă îndemn la calm şi luciditate în dezbaterile voastre teologice. Creştinismul trebuie să ne ofere cheia rezolvării problemelor noastre imperiale şi să fie o călăuză pentru sufletul nostru nemuritor şi etern, un sprijin pentru o viaţă demnă şi statornică.

Pronunţând aceste ultime cuvinte, sala aplaudă şi aprobă cu multă mulţumire discursul împăratului, după care, episcopul Arius porneşte disputa problemelor teologice. Acesta argumentează:

-Onorabili episcopi, fraţi întru Domnul, iubitori de adevăr, suntem aici adunaţi de preaiubitul nostru imperator, Constantin, pentru a ne înţelege în ideile noastre şi a ajunge în cele din urmă la adevărul pe care însuşi Iisus ni l-a transmis nouă, prin discipolii şi urmaşii discipolilor Săi. Iisus, adaugă bătrânul înţelept, a fost un Om ca şi noi ceilalţi, Dumnezeu a vorbit şi a făcut minuni prin El, aşa cum a făcut în apa Iordanului prin Ioan Botezătorul, aşa cum a făcut, adâncindu-ne mai mult în Scripturi, prin Ieremia, Isaia, Moise, Isaac, Avraam sau Noe. El este cel ce a împlinit rostul muncii acestora, dar, adaugă Arius, este o blasfemie să îl considerăm Fiul lui Dumnezeu.

Ochii lui Arius se intristară de aceste ultime vorbe rostite, faţa sa deveni palidă şi broboane de sudare îi acoperi fruntea ridată peste care trecuseră anii cei grei de lupte şi dispute atât interioare cât şi cu opozanţii săi în ale teologiei. El simţi încă din acea clipă că fraţii săi întru credinţă îl vor abandona iar gura sa i-o va astupa probabil pentru totdeauna.

Conciliul ecumenic se va desfăşura în mai multe zile lucrătoare, iar cel mai de temut adversar al lui Arius, Ambrosius, concitatinul său îl va ataca vehement cu privire la persoana lui Iisus Hristos. Arius nu făcu altceva decât să sublinieze natura umană a lui Iisus, până atunci pe deplin mitizată. Rolul său la acest conciliu a fost acela de a-l prezenta pe Hristos şi ca om, omul perfect către care va aspira de acum încolo întreaga umanitate până în ziua de azi. Arius poate că ne-a arătat fiecăruia dintre noi calea de urmat, cea care să ne îndumnezeiască. Fără aportul său decisiv, Iisus ar fi rămas doar Dumnezeu, doar divin, lăsând astfel un neant între omenire şi Dumnezeu.

În ultima întrunire a conciliului, părinţii bisericii primare hotărâră că adevărul cuvintelor lui Arius este unul periculos pentru toate comunităţile creştine din Imperiu, astfel că acesta fu excomunicat. Cu toate acestea, Arius va rămâne un protejat al lui Constantin cel Mare, iar învăţăturile acestuia vor fi păstrate de către adepţii săi sub forma ereziei ariene. Însuşi Constantin va fi creştinat pe patul de moarte în ritul religiei ariene şi nu creştine. În ultima cuvântare apiscopii adunaţi proclamă Crezul creştin, aşa cum îl cunoaştem şi noi azi, însă el va fi definitivat câţiva ani mai târziu, în cel de+al doilea conciliu ecumenic, de la Constantinopol. Episcopul Atanasie, cu o linişte în glas ca urmare a asigurării crezului său teologic, conchide:

-Iubiţi creştini, cuvioşi fraţi întru Iisus Hristos. Este adevărat aşa cum şi regretatul nostru frate întru credinţă, Arius, recunoştea, Iisus a fost un om fără de păcat, Cel ce i-a scos din iad pe Adam şi Eva, o persoană dreaptă, un bun exemplu de urmat pentru fiecare creştin, pentru fiecare dintre noi, dar Iisus e atât Om cât şi Dumnezeu. Prin urmare, Iisus are o natură duală, fiind atât OM dar deopotrivă şi Fiul lui Dumnezeu. Cu adevărat printre noi a fost Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ne-a răscumpărat nouă, tuturora, păcatele pe Cruce. Întreaga asistenţă aprobară demersul teologic al lui Atanasie iar din depărtări răsunară cuvintele rostite în Crezul creştin, străbătând secolele, ,,...şi întru Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu...''.