Pictați de anotimpuri

1. Între curaj și emoții

     Mă așez pe scaunul de lângă geam, punându-mi geanta pe genunchi și ținând mâinile strânse. Privesc în stânga și-n dreapta, observând cum restul locurilor se ocupă. Data trecută nu au fost atât de mulți adolescenți, probabil pentru că a fost prima zi, care e mereu ziua introducerilor. Atunci am plecat după ce domnul Adam ne-a explicat cum se vor desfășura lucrurile. După ce a terminat de vorbit, s-a putut observa că este un om care a stat mult prin preajma tinerilor și a lucrat alături de ei. Modul în care vorbea, gesturile sale și privirea blândă mi-au oferit un strop de încredere. Au ajutat la răsărirea unui gând nou în minte. Gândul că este șansa mea să spun ceea ce am de spus. Chiar dacă nu va fi ușor, chiar dacă voi începe cu pași mici și instabili, știu că aceștia vor conta în viitor.

Simt cum mi se pune un nod în gât atunci când îmi mut privirea spre ușă, observând persoana care intră. Această senzație persistă chiar și după ce el se așează lângă băieți.
Îmi duc mâna la gură și tușesc de câteva ori. O mișcare nu atât de bună, deoarece senzația se intensifică.

  — Vrei niște apă?

Fata din stânga mea întinde sticla către mine, dar îi fac semn că sunt în regulă. Îmi duc mâna la gât și mă masez puțin, încercând în același timp să-mi reglez vocea. O stânjeneală mă cuprinde atunci când simt unele priviri pe mine, deoarece domnul Adam și-a făcut apariția, iar eu încă mă străduiesc să-mi revin.

,,De ce fix în acest moment?"

  — Haide, bea niște apă! Am senzația că mai e puțin și îți sar ochii.

Îmi întorc capul spre ea, observând că încăpățânarea mea o face să râdă.
De această dată nu mai refuz, așa că iau sticla și las apa să mă răcorească. Beau câteva guri, realizând că trebuia să fac asta de la început.

  — Cred că putem începe, nu-i așa?  

Domnul Adam ne întreabă, iar o parte dintre noi răspund afirmativ, restul preferând să nu spună nimic. Îi mulțumesc fetei pentru ajutor și mă uit sper locul din dreapta domnului Adam. Îmi strecor mâna în buzunarul pantalonilor de trening și strâng foaia între degete. 

,,Cum ar trebui să ajungă la tine?" mă întreb, începând să mă agit ca și atunci când am plecat de acasă. Pare că asta va fi partea cea mai grea, să îi transmit cuvintele care încep să mă macine. Cum aș putea să mă duc la el și să-i pun foaia în mână fără nicio explicație? Mai sunt și ceilalți, pentru că nu au cum să nu observe. În plus, ar fi atât de ciudat.
Oftez, lăsând bucata de hârtie în pace, deoarece ar trebui să mă concentrez la ceea ce se întâmplă aici.

  — Așa cum v-am spus data trecută, aici vom vorbi despre noi, despre ce simțim. Mi-a plăcut cum v-ați prezentat și am observat stilul fiecăruia. Sunteți niște tineri care veniți de la școli diferite, aveți idei diferite, dar scopul vostru este același. Vă aflați aici pentru a încerca să vă înțelegeți pe voi, dar în același timp și pe cei din jur.

Privirea lui se plimbă pe fețele noastre, iar degetele sale stau strânse, arătandu-ne că toți suntem conectați în acest moment.

  — Tu!

Degetul lui se îndreaptă în direcția noastră. Ne uităm nedumerite, neînțelegând cine este ,,tu".

  — Eu?

Întreabă o fată cu părul blond, care se află la trei scaune depărtare de mine.

  — Nu. Fata cu părul roșcat și tuns până la umeri.

Brusc agitația mea s-a transformat în teama că mi-am înghițit limba. Mă uit la domnul Adam, iar el se uită la mine. Restul sunt tăcuți și se uită de parcă ar fi la teatru. Nici dacă nu aș avea haine pe mine, nu cred ca mi-ar arde obrajii în acest hal. Căldura lor urcă spre tâmple, iar umerii mei se simt atât de grei.

  — Da?

Mă ridic nesigură de pe scaun, dar el îmi face semn că nu e nevoie să stau în picioare. Mă așez în același ritm și îmi țin strâns geanta.

  — Ce simți acum?

Întrebarea lui ar fi trebuit să mă lase fără cuvinte, însă deodată mă trezesc vorbind.

  — Simt că am luat foc.

Răspunsul meu provoacă câteva râsete, iar fata care m-a ajutat mai devreme își pune mâna la gură.

  — De emoții... Continui să vorbesc, fără să înțeleg ce-i cu mine. Scuze, voiam să spun altceva și a ieșit tot altceva.

  — Stai liniștită, știu cum e să ai senzația că mai ai puțin și explodezi de emoții.

  — Cred că deja am explodat.

Mă trezesc din nou vorbind, iar dacă această clasă ar fi goală, mi-aș da două palme. Observ că își strânge brațele la piept și mă privește amuzat de situație. Îmi scapă și mie un zâmbet, în timp ce privesc în jos pentru câteva secunde. Mă așteptam ca lucrurile să decurgă altfel, mai exact cu mine stând tăcută și ascultând. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu poți să înțelegi oamenii dacă taci și nu comunici. De aceea am venit aici, nu?

  — Eu cred că emoțiile te definesc. Adică eu nu mi te-aș putea imagina fără roșeața din obraji. Emoțiile tale aduc culoare.

Rămân surprinsă când îi aud vocea și cuvintele pe care le-a folosit. În acest moment ochii mei nu mai sunt speriați, ci se uită curioși la el.