Pictați de anotimpuri

3. Mai aproape

    Ziua de ieri a fost plină de surprize, care cu siguranță vor schimba ceva în viitor. Simt cum anumite lucruri încep deja să-și modifice cursul, iar gândul acesta mă face să mă întreb ce va urma. O persoană nouă și-a făcut simțită prezența, oferindu-mi un sentiment plăcut. Mira, o fată care mi-a arătat că poate fi îndrăzneață, agitată, dar și prietenoasă. Conversația cu ea a decurs în mediul online, unde am discutat despre ceea ce ne place să facem în timpul liber, pentru a ne da seama dacă avem aceleași gusturi sau măcar dacă suntem cât de cât pe aproape. Nu că ar fi o problemă, deoarece te poți înțelege cu o persoană ale cărei gusturi sunt total diferite de ale tale, atâta timp cât știi să respecți o altă părere. Pentru început e normal să nu discutăm lucruri mult mai personale, dar pe lângă acest detaliu, mă bucur că totul a fost natural. Cuvintele au venit de la sine și nu m-am temut o secundă că voi spune ceva greșit. E un alt pas pentru mine, unul pe care voi încerca să-l pun în evidență.

Îmi scot căștile din urechi, atunci când observ că sunt aproape de stația la care Mira mi-a spus să cobor. Încerc să-mi fac loc printre oameni, fiind atentă să nu calc picioarele nimănui. Chiar nu am nevoie de niște priviri insistente asupra mea.

După ce cobor, privesc în jur, încercând să mă orientez. Deschid telefonul ca să recitesc mesajele de aseară, pentru a vedea în ce direcție ar trebui să merg. Trecând cu ochii peste conversație, găsesc partea-n care mi-a spus că după ce ajung, trebuie să traversez și să merg spre stânga. Îi urmez instrucțiunile, bucurându-mă în același timp de peisajul oferit de toamnă. Frunzele au prins culori desprinse din tablouri, iar multe dintre ele s-au lăsat în voia vântului. Cu fiecare pas pe care îl fac, pare că pătrund în miezul peisajului. Acest anotimp îmi oferă un sentiment plăcut, care mă face să-mi protejez cu gulerul paltonului, zâmbetul mult prea evident. Iubesc vântul care suflă frunzele și covorul care prinde contur la picioarele trecătorilor. E vremea perfectă pentru a ține în mâini o ceașcă de cafea, în timp ce privești pe geam cum natura se schimbă. Acest moment vine repede pentru mine, deoarece se pare că am ajuns la cafeneaua unde trebuie să ne întâlnim. Îmi plimb privirea pe chiupurile oamenilor, încercând să o găsesc pe Mira. Realizez că m-am pus ca o statuie în pragul ușii, așa că înaintez puțin. La ultima masă de lângă geam, observ cum șatena îmi face cu mâna. Zâmbesc și mulțumesc în sinea mea că m-a observat, ca să nu mă mai port ca un cetățean pierdut.

  — Știi, e prima dată când cineva vine cu cinci minute înainte de ora stabilită. De obicei trebuie să aștept după prietenii mei.

Mira deschide conversația cu un subiect la care orice om a fost testat.

  — Știu cum e, însă uneori am senzația că venitul devreme e un defect de-al meu. Adică, acum am ajuns aproape la fix, dar alteori am pățit să ajung și cu douăzeci de minute mai devreme. Desigur, când a fost cazul să mă duc mai departe și să nu știu cât timp face autobuzul până acolo.

  — Mi te imaginez așteptând, bombănind și întrebându-te cine te-a pus să iei autobuzul respectiv.

  — Nu ți-ai dori să mă vezi în acel moment, crede-mă.

Replica mea o face să râdă, ridicând mâinile în semn că mă crede și nu ar vrea să mă vadă nervoasă. Continuăm să discutăm, să râdem, până când un băiat vine să ne ia comanda. Cine ar fi crezut că am ajunge să discutăm așa, de parcă ne știm de-o viață? Se pare că fiecare zi rezervă surprize, așa că sper să mai am parte de unele ca aceasta. M-a surprins faptul că se poate întâmpla să te împrietenești atât de repede, simțind deja o oarecare încredere. Oamenii se pot preface destul de bine, doar că ea îmi exprimă doar lucruri bune.

  — Aș vrea să te întreb ceva, dar știu că voi părea băgăcioasă, cu toate că s-ar putea să mor cu gândul acesta. Stai, acum par disperată, nu doar băgăcioasă. În mintea mea suna altfel, să știi.