Pictați de anotimpuri

2. Priviri și câteva cuvinte

   Contactul vizual m-a făcut întotdeauna să mă rușinez, rezultând ca în mijlocul unei conversații să privesc în altă parte. De multe ori era ciudat ca persoana din fața mea să se uite la mine, iar ochii mei să fie fixați pe cine știe ce lucru. Se întâmpla să mențin contactul pentru câteva secunde, ca mai apoi să caut repede o sursă de ,,ajutor". Nu conta dacă vorbeam cu un vecin, prieten sau rudă, pentru că era aceeași situație.

Aveam impresia că nu voi trece peste acest obstacol, deoarece îl vedeam precum un zid, care nu mă lăsa să mă apropii de oameni. Ieșea din pământ, înălțându-se până când părea că poate atinge norii. Cum am spus, aveam impresia aceasta, până când privirea lui a cuprins-o pe a mea. Deși nu e prima dată când ne vedem, nu i-am putut distinge culoarea ochilor. Cert este că sunt destul de închiși, poate chiar precum întunericul.
Observ cum colțurile buzelor i se ridică, formând un zâmbet mic, care ar putea trece neobservat dacă nu l-ai privi cu atenție.

  — Ce vorbe ai la tine, frate!

Unul dintre băieți îl bate pe umăr, purtând un zâmbet larg.

  — Măcar nu folosește cuvinte de prost gust, așa cum fac restul.

Fata de lângă mine își așează brațul drept pe spătarul scaunului, privindu-l ,,de sus". El se rezumă doar în a-i arunca o privire, care ar spune ,,Pe bune? Iar chestia aia cum că toți sunt la fel?".

  — Sunt situații ca și aceasta, din care am vrea să scăpăm de stânjeneală, dar nu știm cum. Nu ne putem controla emoțiile tot timpul și nici nu putem să le negăm. A fost un gest frumos din partea ta, să îi arăți că un lucru pe care îl consideri defect, poate fi o calitate.

Partea în care domnul Adam i-a spus că a fost un gest frumos, ar fi trebuit să i-o spun și eu, doar că de această dată gura mea stă închisă chiar când nu trebuie. Ar fi normal să îi mulțumesc, nu? E prima dată când cineva îmi sare-n ajutor, iar acesta este un lucru demn de apreciat.

                                                                                           ***

    Clasa începe să se golească, fiecare luându-și în grabă gențile și gecile de toamnă. Eu încă rămân așezată, ținând în mână foaia pe care mi-am pus gândurile. Mă frământă faptul că nu i-o voi da la timp, ținând cont că el stă de vorbă cu un băiat și nu pot să îi întrerup. Am senzația că al meu curaj se va spulbera în câteva secunde, deoarece inima-mi bate atât de repede, de parcă aș fi concurat la vreun eveniment sportiv.

  — Ai de gând să mai rămâi pe aici?

Fata care a stat lângă mine mă întrebă, în timp ce își pune geanta pe umăr.

  — Voiam doar să..

  — Aha, am înțeles.

Se uită către el, urmând să ridice sugestiv din sprâncene.

  — Nu o să fac niciun comentariu legat de el, stai liniștită. Apropo, eu sunt Mira. Nu știu dacă mi-ai reținut numele de data trecută, însă am zis că ar fi mai bine să mă prezint.

  — Eu sunt Tenia, încântată să te cunosc.

  — Sper să nu pară ciudat, dar ținând cont că mâine e sâmbătă, nu am nimic de făcut. Ți-ar plăcea să ieșim în oraș? Bineînțeles, dacă ai timp și dacă vrei.

M-am uitat la ea preț de câteva secunde, dându-mi seama că încearcã să-și ascundă agitația, prin modul în care se joacă cu degetele. Gestul ei mă face să zâmbesc, înainte de a-i răspunde.

  — Mi-ar face plăcere să ieșim.

Chipul i se înseninează și începe să bată de două ori din palme. Pare că e un copil, mai ales din cauza bretonului, care îi oferă o latură inocentă.

  — Abia aștept! Dacă vrei, îți pot da profilul meu de facebook, ca să vorbim mai amănunțit. Spune ea, vocea fiindu-i plină de încântare.

Doar aprob, scoțând telefonul din geantă și scriind numele ei. I-am promis că îi voi trimite mesaj atunci când voi ajunge acasă, pentru a plănui ziua de mâine. Deși nu sunt o persoană căreia îi place să facă planuri, am zis totuși să încerc.
După ce Mira părăsește clasa, același lucru vrea să-l facă și el, deoarece băiatul cu care vorbea mai devreme se pare că a plecat. Îmi aruncă o privire atunci când mă ridic brusc, iar scaunul scoate un sunet enervant. Murmur un ,,la naiba", grăbindu-mă pentru a ieși din încăpere. Mai mult trag geanta după mine, decât să o țin normal, încercând să fac pași mari. Fără să realizez, ajungem umăr lângă umăr și ne oprim atunci când ne dăm seama că vrem să ieșim în același timp. Ne privim de parcă am aștepta ca cineva să ne anunțe cine va ieși.

  — Tu prima, Tenia.

Înghit în sec la auzirea numelui meu, spus pe un ton ușor răgușit. Simt cum niște fiori încearcă să-mi facă picioarele ca de jeleu, dar încerc să mă țin bine.

  — Mulțumesc, Benjamin. Mulțumesc și pentru ceea ce mi-ai spus la începutul orei.

Facem încă un schimb de priviri, înainte de a-mi continua drumul și de a expira. Ochii săi sunt de un verde închis, un verde pătrunzător.