The missing piece

Prolog

Pustietatea care mă înconjoară nu pare că îndeamnă pe cineva să se aventureze prin locurile acestea. Blue pare că îmi împărtășește opinia pentru că de un sfert de oră de când am intrat în pădure a adoptat un mers mai preacaut, adulmecând cu interes pământul noroios.

Coroanele extrem de dese ale copacilor împiedică razele lunii să reflecte câtuși de puțină lumină iar lanterna e fără îndoială neputincioasă în fața întunericului dens.

Sunt cât se poate de conștientă că ceea ce vreau să fac nu e cea mai strălucită idee, însă nerăbdarea ce mă arde pe interior mă domină de prea mult timp. Verific din nou telefonul având o dorință năprasnică de a îmi da o palmă peste față. Al naibii baterie! Îl vâr înapoi în buzunarul jachetei și îmi croiesc drum prin băltoacele rezultate în urma ploii abundente.

Mai înaintez doar câțiva pași până să dau cu ochii de o construcție ce duce înspre un depozit abandonat de ceva vreme. Un stâlp de iluminat pâlpâie slab însă suficient cât să analizez repede clădirea. Vopseaua pare scorojită iar majoritatea ferestrelor sunt sparte. Câteva țevi lungi de metal sunt împrăștiate pe pământul bătătorit înconjurate ici colo de niște butoaie care emană un miros puțin spus dezgustător. Nici nu mă îndur să le verific conținutul.

Mă rog în gând să nu pierd și ultima fărâmă de curaj în timp ce mă îndrept cu inima strânsă înspre ușa care mai are puțin și iese din balamale. Aș fi o mincinoasă notorie să spun că nu îmi e frică de simt că mai am puțin și fac pe mine. La propriu. Împing încetișor bucata de lemn ce mă separă de interiorul clădirii și pășesc cu stomacul ghem în incinta așa-pretinsului depozit. O beznă totală mă întâmpină contribuind fără doar și poate la teama ce o simt instalată prin fiecare fibră. Blue mă urmează curios probabil întrebându-se dacă chiar țin să o sfârșesc rău de tot în noaptea asta.

Îndrept lanterna în jur, însă în afară de câteva mese murdare și scaune răsturnate nu zăresc nimic altceva. Continui să înainteze spre fundul depozitului, cercetând cu mare atenție locul. Nu mare îmi e mirarea când un șir de trepte se ivesc într-un colț al sălii. Fără a mă gândi de două ori înainte, cobor cât pot de silențios, încercând să evit pe cât posibil scârțâitul podelei care m-ar putea da de gol. Aproape tresar și scap lanterna din mână când lăbuța lui Blue îmi atinge neintenționat glezna piciorului. Ochii mi se îndreaptă acuzatori spre patrupedul ce pare la fel de speriat ca mine.

— Drace, Blue! Sunt pe cale să am un atac de cord și nu am nevoie să mă ajuți tu să ajung la unul cât mai repede! șoptesc mustrător înspre ghemul de blană.

În orice caz, acesta nu îmi acordă prea multă atenție fiind preocupat de ușa capitonată de la capătul treptelor. O adulmecă cu interes, iar când apuc mânerul pentru a o deschide face un salt demn de aplauze, ascunzându-se în spatele meu.

— Halal curaj amice, halal! murmur pășind pragul fără ezitare știind că dacă nu o fac acum, nu o să mai găsesc tăria necesară prea curând.

Un local. Destul de întunecos, ca totul din noaptea asta de altfel. Total contrar a ceea ce se află sus, locul de aici pare luxos și extravagant. O muzică potrivită ambientului se aude moderat de la cele câteva boxe amplasate,iar singura explicație logică care o găsesc pentru lipsa sunetului în afară e presupunerea că locul e izolat fonic. O lumină gălbuie, slabă, e împrăștiată de câteva lămpi aurii așezate pe mesele în jurul cărora sunt așezați bărbați. Doar bărbați.

Nimeni nu pare să îmi observe prezența. Cel puțin asta cred până ce brațul stâng îmi este apucat cu o brutalitate nejustificată. O namilă de om mă ochește cu furie și încep să cred că ar fi în stare să mă și strângă de gât.

— Ce dracu cauți tu aici? întreabă iritat, totul în timp ce Blue începe să mârâie amenințător spre bărbatul ce îmi ține brațul captiv.

— Caut pe cineva, răspund cu mai puțin curaj decât aș fi vrut. Dă-mi drumul!

— O să îți dau trei secunde să îți miști fundul de-aici! Ți-aș sugera să te grăbești dacă nu vrei să te zbor chiar eu afară, rostește amenințător, continuând să mă împingă înspre ușa pe care abia am intrat.

— Ba nu plec nicăieri, mă smucesc cu putere. Caut pe cineva!

— Ține-ți gura și mergi naibii odată! Nu o să fiu concediat din cauza unei blonde proaste!

— Blondă proastă îi măta, dă-mi drumu am zis! Acum! încep să zbier, conștiintă de perechile de ochi îndreptate înspre mine. Îl caut pe Eugene Murphy!

Ca la un semnal de alarmă bărbatul se oprește din a mă face să înaintez și mă privește cu o figură stranie.

— Nu ști pe cine cauți, puștoaico. Fă cum îți zic și ia-ți tălpășița dintr-un loc ca ăsta, șoptește într-un ton cât mai scăzut pentru a fi auzit doar de mine.

— Tu nu înțelegi, insist. Trebuie să îl găsesc, spun hotărâtă, dând să mă depărtez de bărbatul care nu pot să presupun decât că e un paznic care stă rău cu nervi.

Nu reușesc însă să fac nici doi pași că brațul îmi e recapturat din nou într-o strângere severă.

— Ei mama naibii, da ce-i asta? Îl caut pe Eugene Murphy! Ce nu înțelegi? Unde e? răcnesc scoasă din sărite. Eugene Murphy!

De data aceasta simt că toată atenția e îndreptată înspre mine. Bărbații de la mese mă privesc suspicios, ca pe un animal încolțit. Îmi simt sângele pompând cu putere în vene și valuri se adrenalină ce mă străbat din tălpi până în creștetul capului când unul dintre ei se ridică de pe scaun și pornește cu pași fermi înspre mine.

Pare că emană un amestec de aroganță pură și încredere neclintită, ceea ce îmi diminuează pe moment curajul. Pe moment doar. Ajuns la o distanță de câțiva pași îmi încurajez privirea să se ridice pentru a îi întâlni chipul.

— Eugene Murphy? întreb, fiind luată pe nepregătite de vârsta relativ apropiată de a mea a bărbatului.

Credeam că e mai în vârstă. Mult mai în vârstă. Trăsăturile delicate ale feței contrastează cu zvonurile care te încurajează să ți-l imaginezi drept o întrupare a răului. Dar nu. Bărbatul dinaintea mea pare un tânăr chipeș, care tocmai a absolvit facultatea de teologie. Ochii de un verde deschis, ușor caramelizat îi dau un aer inocent, iar părul brunet îi stă așezat ca unui tocilar timid. Impresia pe care o aduce chipul său e total opusă celei pe care mi-am format-o cu privire la modul în care merge. Și dacă nu eram băgată în ceață suficient de mult, buzele i se întredeschid, lăsând un glas răgușit, însă cald să îmi gâdile timpanele.

— În persoană, rostește, urmând să își aplece discret capul în direcția mea. Știam că o să ne întâlnim, Ida Erdwin. Însă nu mă așteptam chiar atât de repede.