Cartea cu Secrete

PROLOG

Stãtea sprijinit cu fruntea de portiera Range Roverului negru ce îl purtase în zeci -dacã nu,sute- de expediþii de cercetare.

-Pânã una-alta,unde,mai exact,mergem? întrebã adolescentul,care nu recunoºtea defel împrejurimile,deºi cutreierase Europa aproape în totalitate.

-Vei vedea când vom ajunge,spuse bãrbatul care þinea volanul din piele în mâini.

-Aha.ªi când,mai exact,ajungem?

-Nu mai pune întrebãri.ªtii cã nu îmi place când mã sâcâi.

-Iar tu ºtii cã nu îmi place când ocoleºti rãspunsurile.

Bãrbatul oftã,continuând însã sã pãstreze tãcerea.

-Oricum,spuse tânãrul.Pãrinþii mei când ajung?

-Din pãcate,au ajuns deja.

Aceea fusese singura informaþie pe care o putuse afla de la el.Nu-i stãtea în fire sã îi ascundã lucruri tocmai adolescentului de lângã el,aºa cã acesta începea sã se îngrijoreze.

Munþii îºi întindeau piscurile abrupte spre cerul de un fumuriu înfricoºãtor,ce ameninþa venirea grabnicã a unei ploi torenþiale.Dar el iubea ploaia.Sau,cel puþin,o iubise.Pânã în acea zi sobrã de varã,care îi rãstãlmãcise întreaga viaþã.De atunci,nu mai iubea nici mãcar soarele.Totul îi pãrea o înfiripare anostã între viaþã ºi moarte,o amintire dureroasã a tot ceea ce pierduse.

Urcaserã pe una dintre crestele mai joase ale muntelui ºi cu toate cã drumul nu fusese atât de greu de parcurs,adolescentul abia mai putea înainta.ªi totul datoritã unei rãni urâte care nu avusese timp sã se vindece.Dar nu ºtia cã,în curând ºi sufletul sãu avea sã se umple de cicatrici adânci ce nu aveau sã se opreascã poate niciodatã din sângerat.

Acolo,printre brazii semeþi ai muntelui,printre tufiºurile dese ale pãdurii ºi prin frunzele ruginii ce se adunaserã pe parcursul mai multor ani,ºerpuia o micuþã potecã ce urca abrupt.Dar el nu avusese prilejul sã admire peisajul,din cauza unei curiozitãþi pe care avea sã o regrete mult timp dupã aceea.

În sfârºit,ajunseserã pe o porþiune ceva mai dreaptã.O mulþime de oameni îmbrãcaþi în negru îºi întoarserã spre ei chipurile întristate.Tânãrul scrutã cu privirea mulþimea frenãtãtoare,încercând sã zãreascã feþele familiare,pline de afecþiune,ale pãrinþilor sãi.

-Unde sunt mama ºi tata? îl întrebã el pe bãrbatul ce îl însoþea.

Din nou,nu primi vreun rãspuns.Aºa cã înaintã ºi în vreme ce fãcea tot mai mulþi paºi,mulþimea de persoane,în totalitate necunoscute,îi fãcea loc sã treacã.

Iar apoi,când chiar ºi ultima persoanã îi eliberase calea,iar el putu sã vadã motivul pentru care erau toþi,inclusiv el,acolo,încremeni.Privi pierdut cele douã sicrie de un negru strãlucitor,ca lumina unei nopþi lipsite de stele,ce erau aºezate pe marginea unei gropi.Un moment,chiar nu înþelese.Nu înþelese de ce toþi acei oameni îl priveau cu compãtimire,poate chiar milã.Nu înþelese de ce cele douã cutii negre,atât de monotone,ar fi putut sã îi stârneascã interesul.Cel mai mult,ny înþelegea unde ar fi putut fi pãrinþii sãi.Zeci de scenarii îi trecuserã prin cap,dar nicidecum cã ei ar fi putut fi cei închiºi pe vecie în strâmtoarea sicrielor.

Apoi,o picãturã de ploaie îi udã obrazul.ªi tresãri,revenind la realitate.Se întoarse spre însoþitorul sãu,ce tocmai îºi aprinsese o þigarã.Bãrbatul nu fuma decât în situaþii în care nu reuºea sã îºi pãstreze calmul.

-Unde sunt mama ºi tata? întrebã adolescentul.

Bãrbatul rãmase încremenit,la fel ca restul mulþimii.Þigara îi cãzu,dar fu stinsã în câteva clipe de stropii ce loveau cu energie pãmântul.

Atunci ºi el înþelese de ce mulþimea îl privea tocmai pe el cu tristeþe.

-Mama ºi tata?!Morþi?!Nici mãcar în coºmaruri nu s-ar putea întâmpla aºa ceva! râse el amar.

Dar,în scurt timp,amuþi,întorcându-ºi din nou privirea spre cutiile de un negru ce parcã îi absorbea lumina.ªi îºi adusese aminte de ceea ce se întâmplase cu câteva zile în urmã.De starea în care se aflaserã pãrinþii lui atunci când el îi gãsise.Cãzu în genunchi,tremurând.

Cum sã fie posibil aºa ceva?ªi totuºi,o lacrimã îi alunecã pe obraji,în timp ce ploaia îi uda hainele.κi împlântã degetele în pãmântul ud,dar,chiar ºi aºa,sughiþurile de plâns îi cutremurau umerii.

Pânã când simþi o piºcãturã în ceafã,iar toate imaginile îi dispãruserã brusc în întunericul inconºtienþei.Dar,chiar ºi dacã ar fi continuat sã priveascã,sufletul sãu nu mai vedea nimic altceva decât negrul infinit al morþii.Cãci toatã lumina disparuse,de parca niciodata nu ar fi cunoscut-o,inghitita de un intunericpe care avea sa il simta in sufletul sau ori de cate ori inspira ori expira.Deoarece toata energia ce ii scaldasepana atunci trupul se risipise in vidul singuratatii,odata cu cele doua cutii negre pe care pamantul le inghitise cu atata nesat.