Locul 1 - Concurs "Don't be afraid"
Pentru concursul "Don't be afraid" organizat de echipa @Black_Dr3am. #don'tbeafraid - 4628 cuvinte
„- ... , Tasha! îmi spune bărbatul ce mi-a fost șofer spre coșmarul ăsta. Așa se aud ultimele momente din viața t...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Simțeam nevoia de o gură de aer. Toată agitația familiei mele cu ziua de Halloween, m-a obosit. În fiecare an, ai mei organizează o petrecere la care nu particip niciodată. Oamenii deja au început să vină, așa că părăsesc casa, ieșind în curte și uitându-mă la cer. Oftez și încep să merg pe stradă, picioarele parcă mergând singure într-o direcție știută doar de ele.
Ajung la intersecția străzii mele cu bulevardul principal ce leagă suburbia de Chicago. Nu pot să spun că stau tocmai în partea bună a suburbiei, nu avem gazon verde în fața caselor, ci avem gard din sârmă. Majoritatea vecinilor au câini mari în față pentru a se proteja de infractori. Poate părea ciudat, dar chiar nu îmi este frică să merg pe străzile acestea.
Lumea încă se mai avântă pe străzi la ora asta. Copiii au terminat de colindat și se retrag către casele lor în grupuri măricele. Doar câte o mașină mai trece încet și îmi imaginez că sunt la fel ca ceilalți adulți prezenți în casa părinților mei. Sigur merg la o petrecere, iar copiii au rămas cu bunicii acasă.
Nu îmi doream să îmi petrec Halloween-ul la ai mei. Dar am rămas pe drumuri de când m-am despărțit de Ethan. Casa lor era singurul loc unde îmi puteam linge rănile. Nici măcar nu mai știu dacă din cunoscuții mei mai e cineva pe aici.
De când l-am pierdut pe Ethan din cauza nesiguranței mele, simt cum am pierdut o întreaga lume. Realizez că am greșit enorm când i-am spus că nu am încredere în el. Ceva mă făcea să am rețineri. Și el simțea asta și totuși era dispus să facă un legământ pe viață. Parcă simt că după tot acest timp am ajuns să îi cunosc doar o mică parte din tot întregul, doar ce a vrut el să aflu.
Știu că trebuia să îmi țin gandurile doar pentru mine, iar după mai bine de zece ani să îi zic că nu am încredere în el, asta chiar l-a pus la pământ. Ne știam din primul an de liceu, aveam abia paisprezece ani. A fost singurul preocupat de protejarea mea, deși majoretele mereu râdeau de mine că sunt împiedicată. Pare ciudat cum de am reușit să ajung până la vârsta asta.
„Noi nu aparținem unul altuia...". Tristețea din glasul lui mi-a rupt inima în două, știam că neîncrederea mea va rupe relația și așa a și fost.
În urmă cu o lună am găsit o cutiuță de piele neagră, avea cusături fine pe marginile ei. Speram să nu fie ceea ce aveam în cap, nu-mi doream obligații. Îmi doream strict ce aveam între noi, o relație destul de ok. Știu că m-a iubit enorm, chiar mai mult decât am ajuns eu să îl iubesc. Când am deschis cutia și am văzut inelul cu piatră solitară, am căzut în genunchi. Am realizat că eu nu mă pot căsători cu Ethan. Nu pot începe o familie când eu nu am o carieră. Nici măcar douăzeci și cinci de ani nu am făcut, iar treaba asta nu este de mine. Și neîncrederea... îmi spun în gând.
L-am așteptat pe canapea cu acea cutie în mâini. O strângeam și realizam că acesta va fi sfârșitul nostru. Ethan a apărut o oră mai târziu, s-a afișat în fața mea cu un buchet imens de margarete și două pahare de vin. Entuziasmul de pe chipul lui nu m-a făcut nicio secundă să dau înapoi, chiar dacă am realizat că în acea zi era aniversarea noastră.
