Lumea mă crede timidă, o singuratică tristă si depresivă care își urăște viața și existența. Greșit. Nu sunt tristă, sunt goală. Nu îmi pot menține atenția la un singur lucru pentru prea mult timp. Gândul îmi zboară rapid la tine, ca o pasăre care se întoarce acasă. E naivă, uită că acolo unde era totul, acum nu mai e nimic. Ajunge, își întinde aripile în zbor și planează ușor, aterizând pe primul brad. Ridică ochii inocenți și se uită în jur, dar totul e distrus. Doar amintirile îi readuc imagini cu ce era odată, amintiri care se simt ca niște cuțite înfipte în inimă. Oh, dar care inimă? Până și pe aia mi-ai luat-o.
