La limita gloriei

Cap 1-Viata inseamna lupta

Numele meu este Tara Williams și locuiesc in New York ,mai exact in Long Island.
Când te gândești la Long Island,trebuie sa ți o imaginezi ca un loc unde inamicii lui Spider Man ar vrea sa își desfășoare lupta însângerată.De ce spun asta?Pentru ca aici nu poți iesi afara după ora 00:00 fără garanția ca cineva nu îți face ceva sau nu ești martora la un jaf sau crima.In acest orășel fiecare face absolut ce vrea,nu exista reguli ,nu exista siguranța.Cred ca am început sa ma obișnuiesc ca trăiesc intr un loc periculos ,cu atât mai mult am început sa ma obișnuiesc și cu oamenii rai și enervanți de aici.

-Tara!
-Da mama?
-TARA!
-Mama te aud,nu trebuie sa urli asa,nu suntem in jungla!

Sau poate suntem?oh...nici nu stiu ce sa mai cred,fiecare zi este la fel de la începutul existentei mele pana acum,cred ca încep sa ma obișnuiesc cu ideea ca trăiesc intr o casa de nebuni cu 3 frați, unde totul fuge pe lângă mine impreuna cu dezordinea creată de ei.Ar fi un vis imposibil in a mi dori putina liniște și putina ordine in viața.
Oricât de mult mi as dori sa stau in camera mea facandu mi temele,mereu ceva se va întâmpla in casa asta imprevizibila.
Am pus cărțile jos și m am ridicat din pat pentru a vedea care este din nou problema mamei.
Am coborât scările,mama ca deobicei fugea dintr o parte in alta încercând sa faca o suta de lucruri deodată și mereu concluzia este ca nu ii mai iese nimic,iar nervi și stresul sunt luati de la zero.

-Tara,te strig de atâtea ori!nu auzi ?

I am arătat mamei privirea aceea de ,,serios?tu glumesti ?" și am încercat sa evit aceasta conversație inutila.

-Ar trebui sa îți cauți un loc de munca Tara,ai deja 17 ani și nu mai pot sa întrețin toată casa de nebuni.Fac atâtea lucruri deodată încât simt ca intr o zi nu voi mai putea.

Aceasta conversatie se abatea de la subiectul principal ,astfel transformându se in alta problema defapt.In timp ce fratii mei urlau și făceau ravagii prin casa,eu încercam sa am o discuție normala cu mama in bucatarie,dar nici nu ma lasa sa îmi încep opinia ca continua.

-In scurt timp nu îți voi mai putea plăti taxa școlară iar bani de cheltuiala cu atât mai puțin...
-Mama,nu am nevoie de taxa școlară...doar sti cât ma chinui anul acesta sa iau bursa.Chiar am ajuns pe locul 3 in ultimele luni.
-Stiu ca îți iubesti liceul Tara...dar nu mai putem continua asa.Stam intr un apartament micuț iar in curând chiria nu va mai futea fi platita.
-Ce vrei sa spui cu asta...?

Presimteam ca va urma ceva rau,stiam situația familiei și chiar as fi vrut sa vada mama măcar odată cât de mult ma chinui pentru a o ajuta,dar dacă as lucra ...nu as mai avea timp sa invat la nivelul la care vreau sa ajung....

-Am vorbit cu sefa mea și mi a spus ca ar avea nevoie de o menajera la ea acasa,asa ca i te am propus Tara.
-Poftim...?

Fata mea a încremenit la spusele mamei...credeam ca este un coșmar.

-M ai propus fără sa te fi consultat cu mine prima data?!mama!cum poți sa îmi faci asta?!
-Stiu ca ești nervoasa dar e singura soluție draga mea.Ea este o femeie super buna iar condiția ei de munca este una minunata!Vei avea posibilitatea in a locui acolo și sa îți faci studiile la liceul privat unde merg și copiii ei!nu e minunat?!
-Cred ca glumesti...pff...ce glume ai astăzi mama,pentru câteva clipe am crezut ca vorbești serios...

Voiam sa cred ca glumeste...voiam din toată inima sa nu ma gândesc ca a renunțat la mine din nou.Niciodata nu cred ca s a gândit la binele meu,numai la al ei și a putea scapa cât mai ușor de mine pentru ca eu ii sunt o povara.

-Tara....
-Nici sa nu îndrăznești sa mai spui ceva mama...
Cum poți sa îmi faci asta?!sunt fiica ta!ma vinzi unor bogătani doar pentru ați asigura tu traiul?!!!

Lacrimile mele nu se mai puteau opri iar dezamăgirea și ura ce ii purtam mamei nu se va sfarsi ușor.

-Draga mea,este o sansa unica pentru tine!nu înțelegi?!nu te uita cu ochii aia îndurerați pentru ca intr o zi îmi vei multumi.
-N ai nici măcar putina mila asai...?

Ranjetul meu de supărare nu se mai putea aștepta la nimic din partea ei.Chiar eram obișnuita ca oamenii sa ma părăsească și sa nu aibă nevoie de mine,nu stiu ce speranțe îmi puteam face de la ea.

-Puteam sa găsim noi o cale impreuna mama....dar tu ai ales sa renunți la mine vânzându ma unor străini...ce patetic...
-Ești fiica mea și mereu te voi iubi și ma voi gândi doar la binele tău,chiar nu vreau sa trăiești in asemena condiții oribile aici Tara...
-Asa ca mai bine ma pui sa fiu sluga altora numai pentru a le putea fi după recunoscătore ca mi au oferit mila?chiar asa am ajuns mama...?
-Nu este doar vorba de mila Tara,este sansa ta sa îți schimbi viața!nu înțelegi?vei putea merge la un liceu privat!vei putea avea sansa ce multi și ar dori sa o aibă!
-Ha....patetic....

Cred ca viața mea pana la urma chiar este controlată de altii,poate ca eu chiar sunt un pion pentru interesul cuiva asai?ce jalnic....
Mi am luat lucrurile și am ieșit din casa pentru a ma recrea.Nici plânsul nu mai îmi alina durerea,nimic din viața mea nu e bine,iar când incerc sa fac ceva...ajung sa fiu călcată in picioare.
Ma uitam la cer pe banca și așteptam un semn,așteptamca cineva sa ma ajute,așteptam sa primesc o speranța ca viața mea nu se termina asa aici.Ochii mei fuseseră distrași de Homelesi ce strângeau cartoane și sticle pentru a le recicla pentru un simplu bănuț.Prividu i îmi părea rau de ei și ma gândeam cât de obositoare poate sa le fie munca ce nimeni nu o apreciază.Am stat câteva clipe și m am gândit cu ajutorul lor...
Dacă chiar mama are și dreptate iar aceasta este o sansa unica in a ma dezvolta ?dacă nu voi începe sa ma gândesc și la binele meu,voi strange și eu cartoane doar din simplu orgoliu.
M am dus către unul din sărmanii oameni ai străzii și le am oferit o sticla cu apa pentru a-și aduna puterile in continuare.

-Poftiți,sigur munca dumneavoastră e obositoare ...

Bietul batran se uita la mine zâmbind ,după care scoate din buzunar o agrafa.

-Stiu ca nu îți pot da multe drept rasplata dar vreau sa iei aceasta agrafa,fiica mea a purtat o când era de vârsta ta.Mereu îmi spunea ca este purtătoare de noroc.

Am acceptat agrafa cu drag zambidu i.
Cred ca fiecare om are o poveste dureroasa in spatele acelui zâmbet iar gestul bătrânului mi a dat curaj sa merg cu capul sus nerenunțând.