"Scopul scuza mijloacele"

12. Iarta-l tu, mama. Eu nu pot

- Poftim! Cursurile de ieri, zice Dana in timp ce ieseam din sala si imi intinde niste foi.
- Multumesc, ii raspund eu si le bag in geanta. Raman datoare.
- Stai linistita, poate vreodata o sa am si eu nevoie, chicoti ea.
- Te ajut cu cea mai mare placere. Hai sa cautam sala pentru urmatorul curs.
- Hai! Oh, alerta! Probleme chiar la colt, spune ea usor panicata si imi da un ghiont.

  Ma uit spre locul indicat de ea si il vad pe Andrei, stand de vorba cu cativa baieti. Ma fac ca nu il vad si trec pe langa ei. Nu pot spune acelasi lucru despre el insa.

- Dar vai, se pare ca nu stim sa bagam lumea in seama,spune el si veni dupa mine.
- Nu te-am vazut.
- Imposibil. Nu exista fata care sa nu ma observe.
- Uite ca exista si exceptii. Eu sunt una dintre ele.
- Pentru moment.
- Pentru totdeauna.
- Mai vedem noi.
- Credeam ca am fost clara cu tine aseara cand ti-am zis ca am iubit, ii spun eu pe un ton autoritar si incrucisez bratele.
- Asta e o chestiune neimportanta care se poate rezolva, continua el cu acelasi aer de cuceritor si imi zambeste in coltul gurii, lucru care ma face sa dau ochii peste cap.
- Asta nu o sa se intample.
- Mai vedem noi.

  Imi face cu ochiul si imi fura un sarut. Nivelul nervilor mei a crescut considerabil datorita nesimtirii lui si voiam sa ii dau o palma, dar a plecat inainte sa apuc sa fac ceva. Panicata toata, Dana ma taraste la propriu pe scarile facultatii.

- Au! reusesc eu sa rostesc cand ajungem in sala de curs. Puteam sa merg si singura.
- Scuze, scuze, scuze! Dar Sara era jos. Cred ca a vazut sarutul.
- Si? Nu e prima oara cand vede.
- Da, dar de data asta se uita foarte urat. Daca ochii ei puteau arunca sageti, in momentul asta vorbeam singura.

  Pufnesc in ras. Ma amuza teama asta a ei. Ma asez in banca, iar ea langa mine, continuand sa vorbeasca.

- Sara nu are ce sa imi faca, o calmez eu. Doar vorbeste si ea sa se afle in treaba.
- Nu stiu cum poti fi atat de calma.
- Cand ai o copilarie cum am avut eu, esti imun la orice.

  Dana ma priveste confuza. E si normal, ne cunoastem de doua zile, nu stie copilaria mea, dar inca nu suntem asa apropiate ca sa ii spun. Copilaria mea e un capitol pe care incerc sa il uit pe cat posibil, desi unele evenimente m-au marcat profund si e greu sa le sterg. Asta ma duce cu gandul la intoarcerea lui Paul. Mi-e teama ca va veni acasa cand eu nu sunt si astfel mama va afla ca s-a intors. Dar cel mai mult mi-e teama de ce ar putea sa ii faca. Nu cred in schimbarea asta a lui si nici in faptul ca vrea sa fim o familie. Prinsa in gandurile mele, nici nu am observat ca a venit profesorul. Noroc cu Dana ca mi-a atras atentia. Dupa cateva vorbe de inceput si urari de bun-venit, a inceput sa predea materia. Timp de doua ore, am scris continuu, profesorul anuntandu-ne de pe acum ca asa va fii la materia lui. La sfarsitul orei, ne-am ales toti cu durere de incheietura, dar asta nu le-a luat cheful de iesit. Asa cum imi spusese Dana aseara, colegii din grupa noastra vor sa iesim la o terasa. Eu insa am zis pas. In zadar, s-a rugat Dana de mine, nu am mers. Si nu pentru ca nu as fi vrut, ci pentru ca nu imi permit si pentru ca vreau sa ajung acasa la mama. M-a speriat starea ei de ieri. Trebuie neaparat sa isi faca niste analize. Dana s-a bosumflat putin, dar m-a inteles si a ramas ca o sa iesim in alta zi, macar noi doua. Am acceptat, ne-am luat la revedere si fiecare a luat-o pe drumul ei, eu urcandu-ma in autobuz, iar ea in superba ei masina. Mi-ar placea si mie o astfel de masina, dar pana ajung eu sa o am tot ce pot sa fac e sa visez. Visele sunt gratis, nu?
  Prinsa in gandurile mele, nici nu observ cand autobuzul ajunge la mine in cartier. Oftez, cobor si ma indrept spre casa. Uneori, chiar as vrea sa plecam din cartierul asta si sa avem o viata mai buna,lipsita de grija banilor. Stiu, par materialista, dar cand treci prin ce am trecut eu, e normal sa vrei sa scapi de saracie.
  Deschid usa si intru in casa, cand ce sa vezi? La bucatarie, stand relaxat pe scaun si band o cafea, il gasesc pe Paul. Mama statea fix langa el si...zambea. De cat timp e el aici?

- Fata mea, ia uite cine s-a intors!
- Buna, fata mea! ma saluta el si se ridica sa ma imbratiseze, insa eu ma feresc.
- Mama, ce cauta omul asta aici? o intreb revoltata,controlandu-mi cu greu dorinta sa il arunc pe usa afara.
- Draga mea, e tatal tau...
- Nu are ce cauta aici. Punct!
- Scumpo, asculta-l macar, imi spune mama pe un ton bland.
- Nu vreau sa il ascult, nu vreau sa il vad, nu il vreau in viata noastra! Sau ai uitat tot ce ti-a facut, ce ne-a facut?
- In viata, trebuie sa stii sa ierti.

  Imi trec mainile nervoasa prin par si il privesc cu dispret pe cel care obisnuiam sa ii zic candva tata. Pentru mine e un strain. Si-a pierdut titlul de tata din seara cand m-a vandut. Stiu ca saracia l-a indemnat sa faca asta, dar trebuia sa ia in calcul ca eram doar un copil si , ce e cel mai important, ca eram al lui. Dar nu i-a pasat, nu l-a interesat. Mie de ce mi-ar pasa de el acum? De ce m-ar interesa? Iarta-l tu, mama. Eu nu pot.

- Fata mea, chiar m-am schimbat si vreau sa fim din nou o familie.

  Pufnesc in ras. Am fost vreodata o familie? Ma amuza teribil si, in acelasi timp , ma scoate din sarite cinismul asta al lui.

- Ce trebuie sa fac ca sa ma ierti?
- Sa pleci si sa nu te mai intorci! Ne este foarte bine fara tine.
- Bine, o sa plec, dar nu renunt pana nu ma ierti.
- La revedere, domnule Paul! ii zic, aproape impingandu-l afara si inchizand usa.
- Doar nu ai de gand sa il primesti inapoi.
- Se vede ca ii pare rau si ca s-a schimbat.
- Oh, te rog! Lupul isi schimba parul, dar naravul ba.
- Acorda-i o sansa. E tatal tau.
- Imi pare rau, mama, dar nu vreau si nici nu pot. Tu faci ce vrei, dar el nu mai e tatal meu.