Cum am supravietuit fara el [PAUZA]

7.Dezamagită, iar !

-Alo, mama? am întrebat cu vocea tremurândă printre suspine.

-Alo? Cine e la telefon? a răspuns femeia de la celălalt capăt.

-Sunt... Aysun.

-Ah... a fost ultimul sunet scos de persoana care mi-a dat viaţă, urmat apoi de bipul telefonului care mă anunţa că apelul a fost încheiat.

Faptul că nici măcar mama mea nu voia să audă de mine m-a făcut să plâng şi mai tare şi să îmi aduc aminte cât de singură eram, de fapt. Relaţia mea cu mama nu fusese întotdeauna aşa. Fiind primul copil al familiei mele am avut parte de iubire şi răsfăţ, chiar şi după ce a venit sora mea pe lume. Mama a fost pentru mine, pe lângă părinte, o prietenă. Prietena mea cea mai bună, căreia îi spuneam totul, în care găseam soluţie la orice problemă, unde găseam alinare şi consolare. Desigur, ea şi-a dorit un alt viitor pentru mine. Voia să fac medicina şi să fiu pe picioarele mele, să am un serviciu stabil şi să nu depind de nimeni. De asemenea, soţul meu ar fi trebuit să provină dintr-o familie bună, să aibă studii înalte şi aşa mai departe. Doar că soarta a făcut să îl întâlnesc pe Bryan şi să mă îndrăgostesc, să renunţ la şcoală, să mă mut pe cealaltă parte a Globului şi să mă căsătoresc. Când părinţii s-au opus relaţiei şi căsătoriei mele, iar eu am încălcat cuvântul lor şi i-am nedreptăţit, aceştia m-au renegat şi m-au "expediat" din familia lor. În ziua în care am plecat din casa părinţilor am hotărât că voi reuşi fără ei, că mă voi realiza în viaţă şi am să le dovedesc că s-au înşelat. Nu m-am uitat înapoi când am ieşit pe poartă. Din păcate, cea care s-a înşelat am fost eu. Viaţa de adult, cuplul, căsnicia şi independenţa faţă de părinţi nu au fost atât de uşoare precum îmi imaginam eu. Curând am renunţat la ideea de facultate pentru că timpul nu îmi permitea să muncesc, să mă ocup de familie şi de casă, să învăţ şi să merg şi la cursuri. După cum v-am mai povestit, Bryan mi-a fost alături şi a trudit pentru familie, până în momentul dobândirii acelor vicii. Istoria s-a repetat însă, şi am fost alungată din propria casă, de propriul soţ.

După ce am lăsat telefonul jos am început să mă gândesc la trecut şi la ce a fost începând de la copilărie şi până în prezent. Priveam fix într-un punct de pe tavan, întinsă pe pat, cu braţul sub cap şi ochii între-deschişi. M-am ridicat apoi de pe pat, privindu-mi verigheta de pe degetul inelar. Am scos-o şi am deschis un sertar al noptierei de lângă pat, aruncând verigheta înăuntru şi închizându-l.

Era timpul pentru o schimbare radicală. Era timpul să îmi pun ordine în viaţă. Era timpul pentru un nou început. Era timpul meu.

M-am lăsat pe spate, gândindu-mă la viitor şi la ce voi face, mângâindu-mi abdomenul unde o mică fiinţă creştea. Un om se dezvolta în mine ! Ce sentiment minunat !

*

A doua zi de dimineaţă m-am trezit simţindu-mă mai bine, iar după ce mi-am făcut igiena personală zilnică am avut parte de un mic dejun special servit la pat de Sophie.

-Draga mea, eu trebuie să plec pentru o mică problemă ce necesită rezolvare... urgentă, m-a anunţat Sophie în timp ce savuram amândouă cerealele de la micul dejun. Dacă ai nevoie de ceva mă suni imediat, okay?

-În regulă, stai liniştită, mă descurc. Nu sunt la pat. De fapt, am o problemă.

-Şi care e aia?

-Nu ştiu cum să îţi mulţumesc şi cum te voi răsplăti pentru tot ceea ce faci pentru mine.

-Ooo, dragă de tine ! exclamă ea îmbrăţişându-ne. Trebuie doar să fii prietena mea şi asta e cea mai mare răsplată.

-Eşti minunată, ştii asta, da?

-Mmm...da, a răspuns Sophie sarutandu-ne pe obraz şi ridicându-se. Eu trebuie să plec, poţi să laşi astea aici, că le strâng când mă întorc.