Cum am supravietuit fara el [PAUZA]

1.Alungată

-Nu eşti bună de nimic ! Mi-ai mâncat banii ! Profitoare ce eşti ! Eşti jalnică ! Demnă de milă ! M-am săturat să te întreţin ! Pleacă din faţa mea ! Să nu te văd ! urla vocea lui, lovind cu pumnii şi picioarele tot ceea ce îi stătea în cale : mese, scaune, uşi... eu. Da, eram victima violenţei domestice, însă mă obişnuisem deja. Chiar dacă înainte de mariajul meu nefericit gândul mi se ducea la poveşti fantastice când auzeam acest subiect, acum mă obişnuisem cu ideea că ăsta este destinul meu şi trebuie să îndur. Aşa îmi trebuia, dacă nu am fost în stare să îmi aleg cu grijă partenerul de viaţă. Mulţi îmi spuneau să mă despart de el, dar după câte am trecut că să putem fi împreună, să ne putem căsători şi să întemeiem o familie... dacă aş divorţa ar fi cea mai proastă decizie.

-Trebuie să îndur... trebuie să trec peste ! îmi spuneam în timp ce palmele, pumnii şi picioarele lui îmi lăsau amintiri neplăcute pe tot corpul. Îmi acceptam situaţia şi nu voiam să fac nimic pentru a o schimba.

-Ieşi afară, acum ! Ieşi am zis! îmi striga în timp ce mă trăgea după el de mână spre uşa casei noastre. Hm..! "Casa noastră". Ce frumos sună, dar ce coşmar era de fapt. Eram pe post de obiect de folosinţă în acea casă : să spăl, să gătesc, să îngrijesc, să iubesc, să îndeplinesc dorinţe, pofte, nevoi şi... şi să nu primesc nimic în schimb. Nici măcar un "mulţumesc" sau o apreciere pentru ceea ce făceam şi pentru silinţa pe care mi-o dădeam.

-Iubitule, te rog ! Te implor ! Hai să discutăm ! Nu mă poţi da afară aşa ! imploram eu în timp ce el îmi trântea uşa în faţă, privindu-mă cu dispreţ. Era trecut de ora 21, iar afară erau temperaturi ridicate, în ciuda orei, fiind începutul verii, în Iunie. M-am aşezat pe una din cele două trepte ale scării exterioare care făcea legătură între aleea pavată şi intrarea în casă, trecându-mi mâinile prin păr şi dând frâu liber lacrimilor care nu conteneau să curgă pe obrajii mei învineţiţi.

Din casă se auzeau zgomote puternice, trânteli şi înjurături de tot felul. Încercăm să le ignor, să mă calmez şi să aştept acelaşi lucru şi din partea bărbatului pe care l-am crezut a fi ideal.

Uşa se deschise dintr-o dată, făcându-mă să tresar şi să mă ridic de pe scară că arsă. M-am întors. I-am privit ochii negri adânci, dar care aveau totuşi o strălucire. Ochii de care m-am îndrăgostit cândva, acum transmiteau furie, ură şi dispreţ. Mi-am lăsat privirea mai jos, spre mâna sa dreaptă. Ţinea o geantă de voyage. Mişcând din cap în semn negativ aruncă geanta, împreună cu poşeta mea ruptă, pe care o tot coseam şi o cârpeam deseori, apoi trânteşte uşa şi o încuie.

-Asta e, deci? am început să strig şi să lovesc cu pumnii în uşă. Asta e tot ce poţi? Să mă alungi de acasă? De asta eşti capabil? Să-ţi fie ruşine! După o serie de jigniri, reproşuri şi înjurături mă întorc la scară şi mă aşez extenuată. Privesc bagajele aruncate pe alee şi scrâşnesc din dinţi. Îmi reiau sesiunea de plâns, dar la scurt timp mă ridic şi îmi iau geanta, o deschid şi verific conţinutul, constatând că o parte din hainele mele, care şi aşa erau puţine, două perechi de pantofi şi o jachetă neagră dintr-un material ce imită pielea erau băgate la întâmplare în cutia mică de călătorie. Am închis-o la loc şi am verificat poşeta. Spre norocul meu, mai rămăseseră aproape 90$ în poşetă, telefonul şi o agenda mică, împreună cu un pix.

Mi-am pus poşeta pe umăr, geanta de voyage am ridicat-o cu mâna dreaptă şi am ieşit din curte. Când am ajuns în dreptul porţii, am deschis-o, iar pentru câteva secunde am rămas pe gânduri, ezitând să ies. Era o luptă, aş putea spune, în interiorul meu. Ceva ce mă atrăgea, dar în acelaşi timp îmi crea repulsie şi dezgust. M-am întors, privind spre casa în care suferisem timp de 2 ani. În casa în care mi-am pierdut liniştea, fericirea, anii, demnitatea. Cu lacrimile curgând pe obraji am ieşit din curte, lăsându-mi capul în jos de ruşine şi păşind lent pe asfaltul încins după ziua toridă.

Tunetele şi fulgerele şi-au făcut apariţia la scurt timp, iar o ploaie torenţială, cu picături mari şi vânt puternic s-a pornit, udandu-mă şi făcându-mi rochia portocalie să se lipească de corp. Nu băgam în seamă. Căzusem adânc pe gânduri, iar singurul lucru căruia îi ofeream atenţie era mersul meu. Nu ştiam unde să merg, ce să fac, unde să stau.

Îmi veneau în minte toate episoadele în care am fost umilită, bătută, jignită şi folosită. Nu am mai suportat valul de gânduri şi suferinţă, astfel încât mi-am lăsat geanta jos, mi-am dat libertatea să cad pe genunchi şi am început să suspin printre lacrimile amare, ce se uneau cu picăturile de ploaie ce cădeau pe obrajii mei. Am strâns pumnii şi mi-am ridicat privirea spre cer disperată, ţipând cât mă ţineau plămânii.

Aceasta sunt eu. Şi asta e povestea mea. Aşa am supravieţuit fără el.

Povestea este inca in curs de editare. Daca te apuci sa citesti de acum, vei intalni anumite greseli gramaticale si de exprimare, respectiv o versiune veche si diferita a povestii, fata de cea care va fi in viitor. Multumesc pentru timpul acordat citirii imaginatiei mele transpuse pe acest site si sper sa ai parte de o lectura placuta.

Poveste scrisa in acelasi timp cu cea din perspectiva sotului ei, intitulata "Cum am supravietuit fara ea".