Puterea renuntarii

Cea mai buna zi rea.

Suna ceasul. Bineînțeles, ca în fiecare dimineață din cursul săptămânii. Firar! Iar este luni, se gândi Mark în timp ce se chinuia să ajungă la telefon pentru a opri alarma aceea nenorocită pe care o detesta așa de tare. Totuși, trebuie să mă trezesc pentru a ajunge la muncă, nu sunt doar un om care face hârțoage sau care tastează la calculator inventarul unor depozite, lumea are nevoie de mine; își zise acesta, turnând răbdător cafeaua în cana sa cenușie. 

Se gândea cu insistență ce avea de făcut în ziua aceea dar nu reușea să-și amintească programul. La gândul că deja începea să uite multe lucruri deși avea doar 26 de ani, ieși pe ușă trântind-o neintenționat. Cum urcă în mașină constată că nu mai are benzină. La naiba cu mașinile și toate cele, se răsti el, foarte supărat că nimic nu-i mergea bine în acea zi. Era foarte obosit, nu pornea nici mașina, benzinăria  era departe și se anunța și o zi încărcată. Ce-și putea dori mai mult?

Avea două soluții: să meargă pe jos sau.. Să-l sune pe Josh, prietenul său. Da, se gândea serios la cea de-a doua variantă!

-Salut, Josh! Ce faci, frate? Pe unde ești?

-Ooo, Mark! Sunt aproape de serviciu, s-a întâmplat ceva?

-Da, minunat! Mi-ai distrus orice speranță!

-Ce prostie ai mai făcut?

-Aa, nimic! Nu-mi pornește mașina! Voiam să vii să mă iei...

-Ouppss! Scuze, știi cum e dacă întârzii! Dezastru! Uragan! 

-Da, frate! Chiar știu! 

Și închise telefonul, acum și mai nervos.

Ei bine, nu avea de ales! Trebuia sa mearga pe jos. Ei bine, nu avea de ales! Trebuia să meargă pe jos.

Odată ajuns, decise să înceapă lucrul. "Cabinet psihologie. Dr Mark Tommis" era afișul după care își dădeau seama că au ajuns unde trebuie cei care veneau la consultație. Nu trecură nici  cinci minute de când venise, iar primul pacient își făcu apariția. Bătu la ușă puțin timid și intră. 

-Bună dimineața, domnule doctor!

-Bună dimineața! Spuneți-mi, vă rog, cum vă numiți? Întrebă Mark absent.

-Mă numesc Andrew Kans.

-Câți ani aveți, domnule Kans?

-Am 30 de ani.

-Bine, am înțeles. Spuneți-mi care este problema pentru care ați decis să vă prezentați astăzi aici.

-Păi...știu că vă va părea foarte ciudat dar...

-Nu vă fie rușine! Sunt psiholog, nu Dumnezeu. Nu am niciun drept să vă judec, sunt aici să vă ajut.

Mark părea că-și pierde răbdarea. Nu își imagina cum voia acel domn să fie ajutat dacă nu-i spunea problema cu exactitate.

-Acum două luni mi-a murit cățelul. Se numea Bob. Îl aveam de foarte mult timp... Acesta se opri, ezitând să continue.

-Continuați, vă rog!

-De atunci nu reușesc să depășesc momentul. Îl visez aproape zilnic. Câteodată chiar am impresia că îl aud lătrând, în cele mai multe cazuri la orele la care îl scoteam la plimbare, sau că îi aud pași lăbuțelor pe gresia din bucătărie. Pare o nebunie, știu! Sunt sigur că nu ați mai avut asemenea cazuri.

-Nu este o nebunie, aceste senzații pe care le aveți cum că îl auziți lătrând sau că îi auziți pașii se datorează faptului că ați fost foarte afectat de pierderea lui și, probabil, creierul dumneavoastră încă nu s-a obișnuit fără prezența lui. Nu este o reacție total deplasată, nu sunteți nebun sau ceva asemănător. Aveți nevoie doar de puțin timp ca să depășiți momentul și să vă obișnuiți cu ideea că el nu mai este cu dumneavoastră.

Acesta începu să plângă din senin. 

-Vă rog să mă scuzați, am reactii de genul ăsta destul de des în ultima vreme. Nu le pot controla, mai ales când îmi amintesc de el.

-Nu vă faceți griji, vom rezolva împreună problema. Pentru această ședință este de ajuns, nu vreau să vă tulbur mai tare. Data viitoare când veniți, vă rog să aduceți și niște lucruri de ale lui, sau poze cu el și dumneavoastră, bănuiesc că le-ați păstrat.

-Bineînțeles! Vă mulțumesc foarte mult! La revedere!

-La revedere! 

Minunat! Un ciudat care suferă după câinele lui! Lumea are probleme mult mai grave iar el îmi ocupă programul pentru un câine, se gândi Mark.

După toată această harababură, decise să-și mai facă o cafea. Foarte neatent de fel, reuși să pună cana pe marginea biroului, iar când s-a întors brusc să răspundă la telefon, a răsturnat-o! Asta mai lipsea; se gândi el, fără pic de răbdare. Răspunse încruntat la telefon. 

- Domnule doctor, așteaptă următorul pacient. Poate intra?

-Nu! Replică acesta cu o voce groasă. Trimite pe cineva cu un mop să strângă de aici, tocmai am vărsat o cafea!

-Imediat!

Acesta așteptă 10 minute, dar nimeni nu venea cu mopul. Ce era de făcut? Exact! Să curețe singur! Acesta luă un mop și găleata, astfel încercând să curețe mizeria pe care el însăși o făcuse.În acel moment intră...