Vrăjitoarea Adolescentă

CAPITOLUL IX

Eram destul de amețită, însă puteam sa aud plansetele mamei mele. Simțeam insa mâna cu care ma mângâia pe creștetul capului. Era rece. Deschid ochii insa plansetele nu se opreau. O vad pe mama care se uita la mine iar tata statea la ușa salonului. Amândoi erau disperați. Cred ca orice părinte care era in situația lor erau la fel,debusolați, triști dar totusi cu multa speranța. Știam ca eram la spital auzeam cadrele medicale, auzeam aparatele si auzeam pana si plansetele copiilor mici cărora li se făceau injecții. Sincer si eu as fi plans. As da orice doar sa nu fac injecții. Ma ridic in fund dar nimeni nimic. Toata lumea era in continuare fara nicio expresie. Mama plângea, tata era trist. O asistenta intra in acel moment in salon.
-Doamna McLaren, daca nu se va trezi pana maine seară va trebuii sa o operam. Insa starea ei e destul de gravă. Șansele sa trăiască sunt mici
-Cat timp a trecut de cand am adus-o?
-2 zile, Spuse asistenta uitându-se la mine.
-Bine atunci, dar va rog mai lăsați-o pana poimâine seara. Simturile mele de mama imi spun ca isi va revenii.
Asistenta ofta lung apoi ieși din salon. Ma ridicasem din pat iar ei nu isi schimbau deloc starea. Ma uit mai atenta la pat dar corpul meu era inca acolo. Oh doamne, ce sa intamplat cu mine. Eram panicata, nu stiam ce sa fac. Ma uitam la mana dreapta dar ea era translucida. Orice atingeam, mana mea trecea prin ele. Dintr-o data ușa salonului se deschise si o voce care imi spunea sa il urmăresc. Am iesit din salon si am intrat pe un hol imens alb. Era atat de curat încât puteam sa imi vad reflecția. Ma rog, ce a mai rămas din ea. Holul era luminat cu leduri. Pe pereții holului erau multe tablouri in care erau poze cu mine si Elijah. Erau amintirile mele. Toate amintirile mele. Ma plimbam pe holul asta si ma uitam la amintirile mele. In capătul lung al holului, se deschise încă o ușă si fin nou aceasi voce care imi spunea sa o urmăresc. Am intrat de data asta într-o camera mai întunecată. Acolo era acea figura neagra care parea sa fie spânzurata. Pe podeaua de lemn era o pentagramă iar in colturi niste figurine. Dar nu orice fel de figurine. Ci erau figurinele lui Elijah, Jackson, Tony, Jennifer si a Alexandrei. Uitându-mă mai atent la tipul spânzurat, acesta dispăruse. Lumina foarte slaba incepea sa se stingă. Era bezna totală. Deodată o lumina alba imi apărea in față si din nou acea voce care ma il urmăresc. M-am dus dupa voce si intrând in lumina albă strălucitoare, am intrat într-o alta camera albă,atat de curata. Erau multe bănci din parcul central aici,dupa un timp mi-am dat seama ca nu era o camera ci o parte din parcul central. Pe jos era iarbă, o iarba verde perfect foarte moale, iar pe una din băncile de langa alee era un bătrânel care se uita la salcia din fata lui ca si cum acolo se afla ceva important.
-Buna ziua! Ii spuneam eu dar bătrânul nici ca se întoarse spre mine. Ma duceam langa el. Odata ajunsă lângă acel bătrân, observasem ca in mâna tine un colier si o poză. Poza era identica cu poza pe care bunica mea o are pe peretele din living. Aceleași persoane. Uitându-mă mai atent la salcia din fata bătrânului vedeam o poza cu mine cand eram mică. Atunci, știam cine e bătrânul. Era bunicul meu.
-Daca puteam sa te salvez atunci... Suspină bunicul.
-Bunicule, tu esti? Întreb eu speriată.
-Da Ally, eu sunt.
Atunci l-am luat in brate si am inceput sa plang. Eram atat de fericită ca il văd pe bunicul meu mort de 10 ani.
-Fata moșului, ce mai faci, de ce esti aici?
-Cred ca am murit. Lucrurile nu stau intocmai bine. Cred ca sunt blestemată iar asta imi e sfârșitul.
-Nu iti este sfârșitul aici... Mai ai multe de indurat. Acesta e doar începutul. Insa eu te voi ajuta întotdeauna de aici de sus. Aici nimeni nu ma poate opri.
-Dar totuși unde suntem? De ce suntem aici?
-Tu să-mi spui? Unde iti placea sa vi in fiecare zi la joacă atunci cand erai mica?
-De asta suntem aici? Pentru ca aici am cele mai multe amintiri cu tine?
-Nu doar cu mine. Atunci doi copii alergau prin fata noastră, era un băiat si o fata. Deodată baiatul se opri in fata si imi întinse un lănțișor iar apoi fugise inapoi la joaca. Ma uitam la lănțișor si imi parea foarte cunoscut.
-Sunt multe lucruri pe csre nu le ști Ally. Părinții tai au trecut prin ceea ce treci tu.
-Si ei au pățit ceea ce am pățit eu?
-Da... Atunci bunicul se uita catre salcie si incepea sa devina transparent,pana când a dispărut.
M-am ridicat de pe banca si am inceput sa merg pe aleea alba de piatră. Vedeam florile si copacii. Începeam sa vad acei doi copii cum se jucau.
-Copii! I-am strigat eu. Aceștia au venit catre mine ca si când sr fi facut ceva rău si urmau sa fie certați. Imi puteți spune cum va cheama? Continui eu.
-Eu sunt tu. Imi răspunse fata. Iar el e cel mai bun prieten al meu Elijah. Continua ea.