Tot ce am trăit a fost doar o pânză subțire pe care un țesător și-a cusut povestea. O pânză atât de firavă, încât s-a rupt înainte de a-și termina istorisirea, și, iată de ce basmul a rămas fără final. Dar, ca orice trăire frumoasă, trebuie povestită și amintită, spre a nu fi uitată.





Sunt doar un copil visător, o poetă care respiră versuri pe care le cântă cu vocea minții în dimineți târzii. Iubesc amintirea unui om care va uita curând până și numele meu, dar a cărui zâmbet, privire, gesturi și cuvinte nu le voi uita vreodată; nu aș putea, căci le-am așternut pe foi și pe obraji înfierbântați de lacrimi. Știi cum este să descri în cuvinte zâmbetul omului drag, fiind singura pânză de pe care amintirea lui nu se poate șterge? Este aproape imposibil, căci captarea unei imagini atât de frumoase este peste puterea cuvintelor. Eu am încercat, însă, să îi pictez scânteia din privire și surâsul copilâresc în rime stângace și zeci de fragmente menite să păstreze vie amintirea puținelor momente petrecute împreună. Va veni o zi în care uitarea se va abate și asupra minții mele, iar cămăruța din inimă în care i-am închis zâmbetele va fi deschisă si aerisită după atâția ani de zile; va rămâne goală... Gârbovit și prăfuit, zămbetul său își va urma calea, pe o cărare împânzită de frunze de toamnă, alături de o fetiță cu vocea tremurândă și chipul luminat. Paginile poveștii noatre vor purta însă urmele pașilor săi, trecute demult de vremea lor. Fetița cu păr castaniu și zâmbet gingaș se va întoarce în fiecare toamnă în stație la Făget în căutarea uriașului cu ochi de chihlimbar; picioarele mele, însă, vor fi prea obosite, iar inima prea grea să mai parcurgă același drum. Numai sufletele noastre vor mai păși împreunate sub umbra copacilor îngălbeniti. Și ce toamnă frumoasă le așteaptă...