Ce poți spune despre tine când nimeni nu te cunoaşte? Orice. Poți să iți imaginezi că eşti altfel, că viața ta e mai palpitantă sau poți să accepți adevărul. Orice ai scrie o să fie privit cu indiferență şi
 scepticism. Aleg să mă prezint în două cuvinte: sunt eu. Imaginează-ți că sunt aşa cum ar trebui să fiu: plină de defecte şi aspirând spre perfecțiune. Scriu pentru oricine dă crezare inşiruirii de litere alese de mine. Scriu pentru a putea fi criticată suplimentar. Urăsc să fiu criticată şi cu toate astea, îmi doresc să fiu criticată. De multe ori aleg să scriu în loc să simt. E mai simplu, dar oare e suficient? Mimez în scris fericirea, speranța, deceptia, dar oare le-am trăit vreodată? Nu contează, nu asta e întrebarea corectă. Întrebarea corectă e dacă cititorul simte ce mimez eu. Dacă da, restul devine irelevant. Şi când şti dacă cititorul simte? Niciodată. Nu poți să şti decât ce crezi tu că simți şi ce te prefaci că simți. Sunt o contradicție şi totuşi am armonie. Absența e prezență. În scris e invers. Misticism şi îndoială. Exact ca în viață. Dar şti ceva? Nimic nu contează când citeşti. Nici autorul şi nici conținutul, ci cum te identifici cu textul. Sper să mă pliez pe aşteptările mele înalte şi să mă identific cu mine insămi. Scriu ca să mă regăsesc şi mă regăsesc scriind. Sunt eu, o umbră de non-scriitoare şi o non-scriitoare în umbră.