Izvorul dorințelor nespuse << ÎN PAUZĂ >>

Capitolul IV: Steaua cu cinci colțuri

      O stea, cinci colțuri, cinci insule, cinci lumi diferite rupte de realitatea celor care nu credeau în magie. Yadend, Enasyr, Atlantida Nisipurilor, Tărâmul Nevăzut și Panahon formau Steaua cu cinci colțuri sau, prescurtat, Steaua Pământului.

       Peticele uriașe de pământ și nisip erau distanțate unele de altele de kilometri întregi de apă. Păreau că erau câte un colț rupt dintr-o astră de pe cer, care căzuse în mare, dând naștere mai apoi insulelor. Fiecare se completa perfect dacă erau privite de deasupra, din văzduh, ca niște piese de joc care încă nu fuseseră puse la locul lor.

       Yadend era Tărâmul oamenilor sau Tărâmul celor fără de păcat¹, așa cum se autoporecliseră. Saafida îl colindase în lung și în lat de-a lungul a câtorva secole și văzuse tot ce le putea capul, iar cea de-a doua denumire i se părea ironică și nepotrivită. Îi considera cea mai joasă speță dintre toate speciile care existau, însă care erau ușor de manipulat. Îi făcea plăcere să-i privească cum se distrugeau unul pe altul, cum se mâncau de ură și invidie și cât de dezbinați erau. Existaseră multe răscoale și războaie civile, iar tot ce făcuse ea fusese să îi studieze din umbre cu un zâmbet.

       Despre Enasyr, pe de altă parte, se spunea că era insula magiei și a armoniei. Nu avuseseră loc niciodată războaie, cel puțin nu despre care să se fi auzit. Saafida însă credea că toată imaginea fusese ascunsă sub o dulce minciună, care începea să se zaharisească în timp. Putea jura că nu erau atât de solidari, ba chiar secretele mișunau prin acea insulă mai ceva ca furnicile în mușuroi.

       Cert era existența Elementarilor pentru aproape orice element, de la cele primordiale cum erau focul, apa, aerul, pământul, lumina și întunericul. Până la cele mai mici și mărunte derivate, cum erau Elementarii iluziei, care se trăgeau la rândul lor din cei ai invizibilității, iar ei de la cei ai luminii.

       Atlantida Nisipurilor era o insulă plină ochi cu nisip violet întunecat și cu o căldură toropitoare. Se spunea că soarele nu apunea niciodată, ci era înghițit de întunericul care ar fi trebuit să dăinuiască noaptea, astfel devenind o minge de foc negru. Nu mulți se încumetau să meargă acolo, iar cei ce o făceau erau în special Elementarii nisipului sau ai focului. Fusese și Saafida acolo ca să exploreze, dar, stând câteva săptămâni, se simțise ca un pește pe uscat. Singura parte bună fusese că se alesese cu un bronz frumos pe corp.

       Tărâmul Nevăzut era locul de unde provenea tatăl ei, laolaltă cu toți djinnii care existau în prezent. Era înconjurat de o ceață densă și aurie și nimeni nu putea vedea tărâmul în adevărata lui splendoare – de aici avea și numele. Era un mister pentru mulți, mai ales că cei de acolo nu erau chiar atât de... ospitalieri. Umblau multe zvonuri, cum că existau creaturi care se hrăneau cu carne de om sau invitații nepoftiți erau aruncați într-o mlaștină scoasă din adâncurile Infernului. Saafida nu dădea nimic din casă, prefera să lase curioșii să se aventureze singuri și să vadă cu proprii ochi ce era adevărat sau nu.

       Despre Panahon se știa cele mai puține; era mereu scufundat în întuneric, asta era clar. Dacă în Atlantida Nisipurilor soarele niciodată nu apunea, aici luna domnea veșnic, scufundând totul într-o noapte oarbă. În rest auzise doar legende, unii susțineau că era un tărâm al demonilor și al haosului. Alții credeau că era unul al sufletelor păcătoase, care nu își puteau găsi liniștea, așa că erau obligate să trăiască acolo pentru restul eternității. Era mult prea greu de dedus ce era adevărat și ce nu. Stânci uriașe, dese, din piatră dură, scrutau fiecare porțiune din peticul de pământ pe care marinarii puteau naufragia, așa că accesul era imposibil.