Izvorul dorințelor nespuse << ÎN PAUZĂ >>

Capitolul II: Jocuri de noroc

        Tunetele și fulgerele se opriseră de o bucată de vreme, dar furia Saafidei încă mocnea în adâncul sufletului. Poate de aceea un mic norișor întunecat plutea deasupra, creând o băltoacă la picioarele ei. Nu era de parcă era prima dată, podeaua mucegăită se umflase la câtă apă îndurase de-a lungul timpului.

       Pentru ea era de parcă nu exista nimic, ca și cum stropii mari și reci de apă nu-i îmbibau părul castaniu, făcându-l să arate și mai strălucitor și ondulat decât era deja. Cămașa albă pe care o avea stătea lipită de corp, dar cel puțin purta corset maroniu care nu-i lăsa nimic la iveală.

       Când frustrarea se strecură pe nesimțite prin fiecare mădular, picăturile se transformară în grindină de dimensiunea unei unghii lungi de a ei. De abia atunci începuse să o deranjeze, laolaltă cu sunetul enervant scos în urma impactului cu dușumeaua. Scăpă un mârâit printre buzele-i pline, iar ochii rămaseră pironiți în jos, la tivul fustei ude.

       — Fi-mi-ar morții-n Coasa lui Adryus¹, se auzi o voce gravă printre hohotele de râs. Tu chiar ai nevoie de ajutorul meu.

       Niciun răspuns.

       Cu o simplă mișcare rapidă a degetului ei subțire, apăru pe nepusă masă și deasupra lui un nor din care cădeau stropi transparenți. Nici nu mai fu nevoită să-și înalțe privirea. Râsetul i se domoli, așa că își imagină ce expresie schița, una iritată ca a ei.

       Știa prea bine că nu era bine să se joace cu el. Dacă dorea, putea să o înnebunească, să-i creeze paranoie, să îi fie frică să facă și cel mai mic pas. Măcar nu își permitea să-i facă una ca asta acum.

       Dar cine era acest ,,el"? Sau, mai degrabă, cine nu era el?

       Dacă acum arăta ca un brunet cu tenul măsliniu, peste ceva timp putea fi o hoașcă bătrână sau un copil orfan. Nu aflase care era adevărata lui înfățișare nici după atâta amar de vreme – zi de zi era altă persoană. Dacă acum se comporta ca un bărbat, stând cu cămașa marinărească desfăcută la gât și cu picioarele pe masă, ziua următoare se putea comporta ca cea mai elegantă domniță.

       Nu știa despre el nici măcar dacă era cu adevărat un tânăr sau o tânără. Prefera să creadă că era un ,,el" ca să-și demonstreze singură că nu toți bărbații erau la fel.

       Nimic nu-l dădea de gol, juca mereu un rol, intrând de-a binelea în pielea personajului. Era ca Saafida, un înșelător înzestrat cu magie, însă una diferită și puternică, de aceea avea nevoie de abilitățile lui.

       Aveau noroc că amândoi erau dogoriți de căldura flăcărilor de la șemineu, astfel ar fi tremurat de frig. Spre deosebire de musafir, Saafida era învățată să stea fleașcă mai mereu, ca și cum răceala și bolile nu se lipeau niciodată de ea sau era cumva imună.

       — Da, și te plătesc, răspunse într-un sfârșit, făcând norul lui să se evapore cât ar bate din palme.

       Aruncă o scurtă ocheadă la felul în care hainele i se lipeau frumos de trup, apoi își roti ochii și se cătă de ceva. Scoase un săculeț cu nytus, monede făurite din fier, material care era din ce în ce mai greu de găsit. Până și de aur se dădea mai des decât de fier.

       Înhăță punga și desfăcu șnurul cu care era legată la gură, apoi păru satisfăcut, un rânjet acaparându-i fața. Își trecu mâna prin materialul dur, cu un model ce înfățișa o stea străpunsă pe mijloc de o sabie aurită. Le lăsă să-i cadă printre degete, apoi luă una și o mușcă ca să-și confirme că erau adevărate și nu-l păcălise, cum o mai făcuse nu demult.