Îngerul

Visul

Drumul spre casă cu trenul a fost o experiență coplesitoare. Emotii de tot felul se ciocneau in sufletul meu, amintiri mai vechi si mai noi, mai bune si mai rele se rostogoleau in mintea mea si fluturi de toate speciile isi făceau de cap in stomacul meu. Sa stau intr-un vagon cu prietenii mei cei mai buni pentru cateva ore, sa radem, sa ne ciondanim, sa ne impartim priviri dragastoase, imbratisari si gingășii, mi-as fi dorit ca drumul sa dureze o eterninate. Imi doream sa nu existe nicio destinatie, niciun punct de oprire, nicio statie in care sa coboram cu totii si sa fim nevoiti sa recunoastem ca am crescut. Ca e timpul sa ne gândim si la viitor. Ca prezentul, clipele de acum, vor deveni doar amintiri ale unui trecut cu gust dureros de scorțișoară, vanilie, lacrimi sărate si copilarie. Am fi vrut ca roțile trenului sa se rostogoleasca pe șine la nesfârșit, sa ne petrecem restul vietii acolo, doar noi sase, doua ferestre si un peisaj ce curge veșnic in urma noastra, ce se va schimba cu anotimpul, cu vremea, cu timpul in sine. Însă noi nu am imbatrani. Am fi doar noi, tineri si fericiti cu un cufar de amintiri pe care nimeni nu ni-l poate fura.

Însă inevitabilul are loc si coborâm pe peronul gării ce in acel moment ne părea atât de străin si gol, atât de indiferent la suferinta cu care ne priveam in ochi in clipele in care ne desparteam de tren. Suntem amețiți, îmbătați cu amintiri si zâmbete, dependenti de trecut.

Bineinteles, ne spuneam, acela nu era nicidecum sfarsitul. Nu putea fi. Nu puteam permite sa fie. Vom pastra legatura, vom vorbi zilnic, ne vom întâlni cat mai des posibil. Si sa nu uitam ca încă mai aveam vreo 3 zile de vacanta, zile pe care le puteam transforma in cele mai dulci amintiri. Asa ne amăgeam, cu vorbe si speranțe, cu planuri mărețe. Însă cu toții am plecat spre casele noastre cu amărăciune in suflete.

In momentul in care am deschis usa apartamentului, mă simțeam goală. Nici măcar o singura urma de bucurie ca am ajuns acasa, niciun sentiment de eliberare, nimic. Nu era nimeni acasa, insa un bilețel galben lipit de frigider si mazgalit cu scrisul mamei mă anunța ca parintii mei sunt la bunici, ca se vor întoarce a doua zi, ca am tot ce îmi trebuie in frigider, in dulapurile din bucătărie, in camara. Eram singura.

Am intrat tacuta in camera mea si am început sa despachetez cu grija, fără sa fac vreun zgomot, de parca imi era teama sa nu trezesc pe cineva. Draperiile erau trase de mama cel mai probabil, asa ca oricât de însorită era acea zi, camera era întunecată, un întuneric moale ce ma îmbia sa inchid ochii si sa visez la zile mai bune. Nu am mai rezistat, genunchii imi tremurau, colturile gurii se îndreptau periculos de jos, si m-am aruncat in așternuturile reci ale patului ce ma imbratisau in timp ce îmi ingropam fața in pernă si plangeam.

Plangeam la început încet, fără sa stiu de ce, apoi toate sentimentele au început sa mă lovească.

Am plâns apoi cu sughițuri, înecându-mă, uscându-mi sufletul si rupându-mi inima.

Spre final am plâns încet, cuminte, ca o resemnare la pierdere.

Dar ce am pierdut?

Copilăria.

Zambetele.

Inocența.

Totul.

Eram singura. Eram o carcasă rece si goală. Sentimentele mele zburau libere prin casa, țipau, imi râdeau in față, mă amenințau. M-am invartit intre asternuturi, am privit in gol, am adormit pe partea dreapta, cu fața la tabloul mare, urat si vechi ce se afla pe peretele acela de cand mă stiam.

Un somn ciudat, foarte ciudat, in care bariera dintre realitate si vis era aproape inexistenta. Vedeam o umbra printre genele pleoapelor mele obosite si uscate, o umbra ce îmi inspecta camera, imi cerceta cartile de pe birou, bijuteriile de pe noptieră, parfumurile, ramele foto. Ochii mi se inchideau si retraiam amintiri vechi cu prietenii mei. Un zgomot, ceva cade si se sparge pe podeaua mea si începe sa se simtă un miros cunoscut, dulce-amarui. In acel întuneric curgeau prin mine amintiri, nu distingeam realul de imaginar. Umbra se apropia de patul meu. O secunda, o clipire in care prietenii mei râdeau, se tavaleau pe iarba moale de pe o câmpie. Pleoapele se intredeschid iarasi, umbra e pe patul meu. Inchid ochii. Întuneric, un tunel cu o lumină slabă, ce se transforma, încetul cu încetul intr-o strălucire aurie, pura, se aud clopoței si voci angelice cântând. Prin vis, simt ceva ce îmi mângâie obrazul cu niste degete fine cum nu am mai simtit in viata mea. Mă simt în siguranta. Mă simt completa. Mă simt acasa.

"-Angela..."

Numele meu. O voce limpede si dureros de muzicala.

O secunda, doua, trei.

Minute.

Ore.

O eternitate.

Un somn profund mă cuprinde, adânc, nu mai visez nimic. E linistie.

Peste câteva ore mă trezesc si realizez cat de mult am dormit. Imi amintesc pasaje de vis, cum lumina si întunericul se completau armonios, o mângâiere, prietenii mei, rasete, muzica, numele meu si apoi pace. Mă ridic, constienta de realitatea inconfundabila, de linistea din casa mea. Sunt singura, si totusi mă simt mai bine. Un miros cunoscut, dulce-amarui, este întins prin toata camera mea si ma întreb ce poate fi. Decid sa merg la bucătărie, sa mănânc ceva, sa capăt puțina energie. Mirosul persista. Parfum. Parfumul meu preferat, spart, pe podea. Cioburile se inecau in lichidul dulce-amarui.