Îngerul

Parfumul

Eram cu totul confuză.

"Vântul", am încercat imediat să imi explic. Dar geamul meu era închis. Am intrat in panică. M-am uitat in jur, am deschis tremurând fiecare dulap si am cotrobăit prin fiecare colt in care un om ar fi putut sa se ascunda. Camera mea era goala. Urma sa inspectez restul casei. Tot procesul a durat vreo ora, dupa care a trebuit sa accept ca nimeni nu intrase in apartament. Ferestrele erau inchise, usa incuiata, si totusi parfumul meu imprastiat pe jos.

Aveam nevoie sa îmi limpezesc mintea urgent. Am strâns cu grija cioburile de pe podea, mi-am luat adio de la parfumul preferat. Era de la Dorian, l-am primit cu un an in urma, de ziua mea. Imi amintesc si acum cat de emotionat era, împingând timid cadoul frumos impachetat spre mine si așteptându-mi reactia cu nerăbdare. Cand l-am mirosit pentru prima data, un val de caldura si iubire m-a cuprins, esența de frezie mă îmbia sa dansez, notele de iasomie si liliac imi gadilau simțurile. L-am imbratisat si i-am mărturisit ca e un cadou minunat, si bietul de el, se înroșise in momentul in care l-am sarutat pe obraz. Eram constienta de sentimentele lui pentru mine. Toata lumea era, si toti zambeau in acel moment, asteptand sa fac eu o miscare, pentru ca Dorian era cu mult prea timid. Însă nu am facut nimic mai mult decât atât. Nu am permis mai mult.

Adevărul e ca nu am simtit niciodată fiorul dragostei pentru cineva. Bineinteles, i-am iubit de toti ca pe propria familie, iar Dorian in special mi-a fost alături ca un frate mai mare, m-a sfatuit si m-a încurajat mereu. Însă asta era tot... Si ma simteam prost sa il dezamagesc, sa ii dezamăgesc pe toti. In seara aceea, el m-a condus acasa. M-a privit ca pe un obiect dintr-o vitrina, prea frumos si prea scump pentru a-si permite, si ma simteam groaznic. Era decis sa isi mărturisească sentimentele, iar eu eram decisa sa ii explic adevărul.

Cu ochii caprui timizi si umezi m-a privit si intre sprâncene s-a ivit un mic rid, o cută ce demonstra efortul prin care trecea pentru a face acea explicatie. Eram induiosata si totusi as fi vrut sa fug, sa dispar, sa nu il mai fac sa sufere. Mi-a spus numele cu glas ragusit si tremurând. I-am zambit încurajator. Însă cuvintele pur si simplu nu voiau sa iasă din el, in schimb lacrimi au început sa curga, una cate una, pe obrajii lui rosii si reci in acea noapte de primăvară. Acea scena mi-a rupt inima in mii de bucatele. Mă simteam teribil, nu stiam cum sa îl ajut, asa ca i-am ridicat chipul intre palmele mele si l-am sarutat pe frunte ca o soră.

-Stiu, i-am spus. Stiu ce simti. Dar te rog, nu te mai chinui cu astfel de sentimente. Te ranesti si nu vreau sa te vad asa. Adevărul e ca nu vreau sa simt. Nimic, pentru nimeni. Nu încă. Nu pot.

Si asa era, si încă este asa. Un zid mare de protecție l-am clădit in cursul multor ani, prea speriata sa nu greșesc, sa nu amagesc, sa nu rănesc. Si poate, să nu ma rănesc pe mine. Nu mi-am permis vreodată sa mă îndrăgostesc. Sau poate nu a fost cazul.

Dorian m-a îmbrățișat ca un copil mic ce cauta alinare in bratele mele, si i-am oferit atâta caldura cata putea emana sufletul meu. Imi părea rău. Eram atât de rece si insensibilă. Toti imi spuneau ca ar trebui sa ii acord o sansa. Însă nu era vorba de asta, pur si simplu nu simteam ca e momentul potrivit, sau persoana potrivita. Inca mă mai întreb daca am facut alegerea potrivita.

Iar astăzi, imi iau adio de la aceasta amintire. Cioburile se răstoarnă si ajung in coșul de gunoi, si inima mi se strânge. Oare de cate ori mai trebuia sa îmi iau adio zilele acelea?

Am privit pe geam, era deja seară. Greierii deja isi începură concertul, iar aerul era mai răcoros cu câteva grade. Era perfect pentru a iesi sa îmi golesc mintea.

Cum misterul parfumului nu putea fi elucidat momentan, am decis sa las totul balta, sa uit de realitate si sa mă pierd in gânduri pe străzile prea bine cunoscute din orasul meu mic si înghesuit.

Si am mers. Am tot mers. M-am plimbat pana cand nu am mai simțit nimic. Pana cand mergeam cu mintea goala si ma contopeam cu bezna noptii. Mă simteam atât de pierduta, desi stiam exact unde sunt. Mă simteam inconstienta, desi realizam tot ce mi se întâmpla. Mă simteam singura, desi atâția oameni imi erau alături in mod permanent.

Si atunci de ce sufeream?

De ce exista acel gol din mine?

De ce simteam un desert pustiu in sufletul meu?

De ce nu îmi permiteam sa simt? Iar când o făceam, regretam amarnic.

De ce trebuia mereu sa îmi iau la revedere? Simteam ca sunt nevoita sa îmi iau la revedere chiar si de la mine insami. Eram atât de tulburata de tot ce se întâmpla. De atmosfera tensionata, de singuratate, de faptul ca nimeni nu stia ce simt. Ce gândesc. De ce nu vorbeam cu Sofia? Ea m-ar fi inteles. Dar era diferit. Eu eram diferita.

Am ajuns intr-un parc. Pustietate pretutindeni. Liniste. O banca de piatra era la câțiva pasi de mine, asa ca m-am apropiat si m-am întins pe ea. Am privit cerul întunecat si instelat printre crengile unui tei parfumat. Era genul de noapte atât de limpede, încât puteai studia fiecare steluta in parte, te putea pierde in constelații, te puteai uita pe tine in acel moment, in acea infinitate de stele. Mă simțeam atât de mică si neînsemnată...

Am plecat cu pasi greoi spre casa. Casa mea goală. Parfumul spart. Visul ciudat. Umbra ce m-a mângâiat. Pacea.

Unde e pacea acum?