Elena era în camera ei mica cu pereți crem, bine luminata, și plina cu mobila de culoare mov pal. Stătea așezată în pat și nota ceva în jurnalul ei.
«Draga jurnalule,
Ma simt foarte bine, nu pot sa cred ca Stefan chiar a reușit sa ma facă sa uit de accidentul ce a provocat moartea părinților mei. Ma simt și puțin vinovata ca am dat uitari trecutul, adică eu am uitat durerea dar ma simt de parca i-aș fi uitat și pe ei. Gata știu ce o sa fac o sa ma duc la mormântul lor azi, asa ma voi simți mai bine și îl voi ruga și pe Stefan sa vina cu mine asa nu voi mai începe sa plâng..»
Elena se opri din scris la auzirea soneriei își șterse o lacrima de pe obraz și apoi cobora vioaie scările.
Cred ca a venit Ștefan ce bine chiar ma gândeam la el apare fix la timp. Am deschis ușa și am rămas muta de uimire, în fata mea era o silueta îmbrăcată toată în negru, cu niște tocuri mari care o făceau mai înaltă decât mine, parul era aranjat în niște onduleuri perfecte, iar ochi căprui închis care îmi păreau aproape negri ma priveau intens. Un zâmbet viclean se ivi pe buzele ei și spuse:
-Bună Elena.
Eram speriata atât de speriata încât nu am mai fost în stare sa spun nimic timp de câteva secunde după mai multe încercări am reușit în sfârșit sa spun:
-Katherine.
Dacă va place povestea lăsați un comentariu și o sa pun capitolul 2 în seara asta.
