Legenda celor 12

Joc murdar

Tora:

Trecu o lună, trecură două, trecură chiar trei, patru. Anul s-a sfârșit... a fost un an aglomerat. Cu bune, cu rele, a trecut cumva. Noul an l-am început în forță, cu o victorie contra tatei, la un joc de table. A fost minunat, îți dai seama, tata e un jucător bun.

Primul semestru l-am încheiat cu o medie bunicică... putea fi mai bună, dar nu a fost. De n-aș iubii ca o copilă, lucrurile ar sta altfel! Iubirea mea, sau obsesia mea, sau ambele în același timp?

Pe zi ce trecea era tot mai rece față de mine. Antonia este insuportabilă! Ce vede la ea? Este atâta de rea! Până și pe Eva a îndepărtat-o, ea devenind prietena mea, a văzut că sunt o persoană la locul ei. Mă înțeleg bine cu ea.

Alex rămâne cel mai bun prieten al meu. M-am supărat degeaba, nu avea nicio legătură cu cei doi. Geo este un tip foarte de treabă. Ne înțelegem perfect. Pe scenă facem un cuplu nemaipomenit.

În rest, colegii de clasă sunt de multe feluri... care mai de care... Profesorii sunt foarte buni, iar ceilalți elevi din școală sunt mulți, de multe feluri.

Ce mai e și cu timpul ăsta? Trece ca nebunul... iar cel mai palpitant an, dintre cei patru ani de liceu, se pierde într-un șir de amintiri, prin care am trecut prin toate stările. Dacă nu ar fi fost el, cu ochii lui... sunt atât de naivă!

Naivă! Ieri i-am întâlnit privirea de multe ori, când mă plimbam cu privirea, prin clasă. Niciodată nu se uita după mine! Însă ieri a făcut-o, deși, în fiecare pauză... era cu Antonia. Nu am îndrăznit să-i zic nimic, dar inima mea bătea într-un mod de zici că era gata să sară din pieptul meu.

Primăvara, natura renaște, sper să renască și inima mea, căci de nu, jur, fără vreo reținere, mi-aș scoate-o din piept cu un cuțit și m-aș răzbuna, pentru tot ceea ce am simțit.

Sentimente fără trăiri! Ce să fac cu voi?

-Domnișoară Russo! Ai fost atentă? -mă întreabă profesorul de istorie.

-Eu... Da... am fost...

Fir-ar! Bâlbâiala mea! Dacă nu-i în toane bune, mă ascultă.

-Bine atunci! Să continuăm!

Oh Doamne! Era cât pe-aci! Nu îmi place istoria, dar hei, asta este! Oh, și dacă ar fi doar asta! Of, Matteo! Te vei îndrăgosti vreodată de mine?... De ce încă sper la tine? Te urăsc, pentru că te iubesc!

Ce bine! S-a sunat! Cred că înnebuneam dacă mai dura un minut. A fost ultima oră! Ora la care nu avem voie să ne luăm notiție... notele mele sunt determinate de ceea ce rețin din ce ne predă...

-Hei Tora! Ce se întâmplă cu tine?... De la un timp nu mai ești atentă, nu te poți concentra, nu mai zâmbești, pe scurt, nu mai ești tu...

Eu tac pentru că, cred că dacă i-aș răspunde m-aș apuca de plâns. Încerc să-mi stăpânesc emoțiile.

-Tora!?

-Oh, hei Alex!

-Ce ai pățit? De un timp pari cam absentă.

-Nu am pățit nimic, doar că...

-Este vorba de Teo? Tora! Răspunde-mi!

Auzind asta, și tonul lui, încep să tremur de nervi, îmi iau ghiozdanul și ies din clasă ca un fulger, vrând să merg acasă. În curtea școlii mă ciocnesc de cineva. Oh, nu!

-Matteo!

Mă uit în ochii lui, el se întoarce și pleacă, rece și nepăsător. Îl conduc cu privirea... a dispărut din aria mea vizuală...