👉🏻Romantism👈🏻
Poezia ,,Floare albastră" publicată în anul 1873 în revista ,,Convorbiri literare" reprezintă o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, un nucleu de virtualități menit să anunțe dezvoltarea marilor creații ale poetului culminând cu ,,Luceafărul".
La romantici, tema iubirii apare în corelație cu tema naturii întrucât natura vibrează la stările sufletești ale eului poetic.Viziunea romantică este reflectată în tematică, motive literare și la nivel stilistic în procedeul antitezei care structurează acest poem.
În literatura europeană floarea albastră reprezintă năzuința (aspirația) către infinit, către îndepărtata patrie a poeziei.
La Eminescu, simbolul florii albastre, regăsit și în alte texte dobândește valoare polisemantică: aspirație spre fericire prin iubire, nostalgie a iubirii ca mister al vieții, chemare a lumii fenomenale.Albastru este culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului.
Discursul liric se organizează în câteva serii de opoziții precum masculin-feminin, departe-aproape, prezent-trecut, abstract-concret, apolinic-dionisiac.
Structura poemului se remarcă prin alternarea a două planuri: vocea masculină care aparține lumii abstracte (planul cosmic) și cunoașterii absolute și vocea feminină asociată cu planul terestru și trăirea plenară a iubirii.În fond se identifică aici antiteza romantică dintre geniu și omul comun, antiteză preluată de poet din filosofia germană (Arthur Schopenhauer). Astfel poemul eminescian ilustrează o temă tipic romantică, anume condiția nefericită a geniului surprinsă în contextul iubirii neîmplinite, anume condiția nefericită a geniului surprinsă în contextul iubirii neîmplinite.
Simetria celor patru secvențe poetice se reflectă în alternarea celor două planuri existențiale (terestru și cosmic) și temporale (trecut-prezent).
Prima secvență înfățișează lumea rece a ideilor, lumea lui.Secvența debutează abrupt și reprezintă un reproș adresat bărbatului care tânjește către cunoașterea absolută definită prin câteva simboluri precum: ,,ceruri" ; ,,nori" ; ,,stele" ; ,,întunecata mare".Tonul adresării este unul familiar iar apelativele ,,sufletul vieții mele" și ,,iubite" atenuează reproșul și susțin comunicarea afectivă.
Cea de-a doua secvență poetică reprezintă meditația bărbatului asupra sensului profund al unei iubiri rememorate.Eul liric identifică acum adevărul cu trăirea iubirii.
Secvența a treia constituie o revenire la monologul fetei care adresează chemarea la iubire în lumea ei: ,,Hai în codrul cu verdeață..". Idealul de iubire se proiectează așadar într-un paradis terestru.Comporația ,,Și de-a soarelui căldură/Voi fi roșie ca mărul" sugerează vitalitatea fetei, iubirea-pasiune.
Secvența finală reprezintă a doua intervenție a vocii masculine, o continuare a meditației asupra iubirii rememorate.Trăirea dionisiacă simbolizată de ipostaza feminină în secvența a treia este înlocuită aici de atitudinea apolinică a bărbatului exprimată în comparația: ,,Ca un stâlp eu stam în lună."
Idila se încheie cu despărțirea cauzată de incompatibilitatea dintre două lumi, ceea ce provoacă exclamația finală: ,,Totuși este trist în lume!" , care sugerează condiția nefericită a geniului.
Limbajul poetic se remarcă în secvența întâi și mai ales în secvența trei prin prezența vorbirii populare și al limbajului familiar, prin termeni precum: ,,guriță" ; ,,oi desface" ; ,,te-oi ținea" etc.Termenii populari reflectă apartenența fetei la planul terestru, la lumea comună.
Poemul eminescian ilustrează câteva ipostaze ale iubirii: iubirea ca joc (,,Astfel zise mititica,/Dulce netezindu-mi părul."), iubirea-pasiune (,,Ce frumoasă, ce nebună/E albastra-mi, dulce floare!"), iubirea ca mister al vieții (,,Dulce minune").
Muzicalitatea discursului liric este conferită de elementele de prozodie: rima îmbrățișată, ritmul trohaic, măsura de opt silabe.
Poemul ,,Floare albastră" de Mihai Eminescu reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, purtând în germene marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în ,,Luceafărul".
557 cuvinte
