Sa va zic cate ceva despre mine. Sunt o fata super mega adorabila, familia mea detine o companie de iahturi. NU. Eu sunt doar fata aceea care asculta mereu muzica in casti, fata care merge printre oameni cu frica, fata aceea pe care nimeni nu o saluta. Cunosc multa lume, dar nimeni nu ma cunoaste pe nimeni. Locuiesc la periferia orasului, intr-o zona destul de draguta. Am 15 ani si ma numesc Amanda Taylor. Sunt o fata mai ciudata. Parintii mei sunt plecati mai tot timpul, deoarecd sunt oameni de afaceri. Ei nu ma cunosc si nu ma inteleg, cum, de altfel, nimeni nu o face. M-am obisnuit cu singuratatea. Imi place sa imi pierd vremea citind carti. Doar ele ma inteleg. Cam atat despre mine.
Acum ca m-ati cunoscut, sa va zic ce tin in mine de mult timp si poate ar fi trebuit sa zic totul de la inceput. Insa nu aveam cui. Totul a inceput la scoala. Ma duceam catre laboratorul de chimie. Era miercuri, caci doar miercuri am chimie. De mai mult timp am observat ca un baiat iese mereu pe hol chiar cand merg catre sala de curs. Mereu se uita la mine si pare ca vrea sa imi spuna ceva. Imi zambeste dar ma prefac ca nu il vad. Poate ar fi mai usor asa. Oricum nu m-ar placea. Fata de ceilalti baieti e diferit, ca si mine. Si pare genul meu, dar prefer sa raman fata de care toti se indeparteaza. Era a 7-a saptamana din anul scolar si a 7-a oara cand baiatul se uita la mine. Nu am vorbit niciodata, desi as fi vrut. Imi era deja cunoscut. Auzisem multe despre el. "Sa-mi incerc norocul?": intrebarea care ma tachina de fiecare data cand il vedeam. Eram pe conceptul "Mintea nu vrea, inima cere". Dupa vreo 2 saptamani deja imi picase cu tronc. Era implantat in memorie.
