𝔇𝔦𝔞𝔳𝔬𝔩 𝔖𝔲𝔟 𝔄𝔠𝔬𝔭𝔢𝔯𝔦𝔯𝔢

Cap 1

  Eram în mașină. Priveam cum viata mea se va schimba în bine cu fiecare secunda pe care o petreceam departe de orașul acela.
  Imi luasem la revedere de la foștii mei prieteni - am fost obligata de mama și tata, dar am avut grija sa nu se observe, am stors și o lacrima în timp ce ea stătea în mașină și ma judeca.
  Sincer nu îmi pare rău pentru ea. O merita. Dar îmi pare rău pentru mine! Cred ca va trebuii sa rămân cu ea pe cap pentru tot restul vieții. Super.
 
  Ma uit pe geam la câmpurile pe lângă care trecem în viteza și simt cum ma ia somnul.
  In somn apare ea. Vorbește cu mine.
  — Ma bucur ca poți trăii cu ce ai făcut.
  Încerc sa zic și eu ceva dar observ ca nu pot. Bănuiesc ca va trebuii sa ascult ce are de zis.
  — Eu nu as putea, sincer. Nu cred ca am tăria. Sau cel puțin nu o aveam. Dacă îți aduci aminte, sunt moarta, zice rânjind. Da! Moarta! Moarta din cauza ta! Din cauza ta! A ta! începe sa tipe la mine.
  Acum imaginea se schimba și în minte îmi revine imaginea cu... Scena crimei.

  Ma trezesc speriata și observ ca mașina nu este în mișcare. Ma uit pe geam și... Am ajuns! Oare cât am dormit? Nu asta contează acum. Deschid ușa și ies din mașină și îmi vad părinții cărând cutiile din portbagaj.
  — Te-ai trezit? Eu și mama ta am făcut un pariu. Credeam ca nu te vei trezi pana deseară. Se pare ca am pierdut... zice tata cu tragere de inima.
  — Da! Ai pierdut! Cred ca știm cine spala vasele săptămâna asta! răspunde mama învingătoare.
  — De parca nu fac asta deja, mormăie el.
  — Ma bucur ca somnul meu a devenit motiv de pariu! spun în timp ce iau o cutie pe care scrie numele meu. Asa și... Care este camera mea? întreb uitându-mă la casa mare din fata mea.
  — Oricare. Doar alege. Hmmm... Ce zici de aia de la etaj? Cel puțin de la exterior pare drăguță, îmi răspunde dând din umeri tata.
  — Da! Pare drăguță! Alege-o pe aia! îmi zice ea.

  As vrea sa ma pot răstii și uita urat la ea dar nu pot cu mama și tata de fata. Și nu e ca și cum m-ar auzi. Halucinațiile nu pot auzi sau vedea. Bănuiesc.
 
  — Cea de la etaj e buna, zic eu. Seamana cu vechea mea camera.

  Casa era una drăguță, în stil victorian. Holul îngust ducea spre bucătărie, sufragerie și un șir de scări. La etaj erau doua dormitoare și o baie. Și mai era un șir de scări care duceau într-un pod prăfuit.
  Camera mea era una spațioasă cu un pat mare în colt și doua ferestre acoperite de draperii trandafirii ce dădeau spre strada. Pe pat erau multe perne mari și mici, asa le-a aranjat mama în urma protestelor mele.
  Casa nu părea sa aibă conexiune la internet dar tata a zis ca "rezolva el". Mda, alt mod de a zice ca vom sta acolo cu anii fără internet.
  Nu e mare chiestie. Nu e ca și cum vreau sa vorbesc cu prietenii mei. Nu am asa ceva. Am doar o voce enervanta în cap care arata ca desprinsa din filmele de groaza. Și e mai bine asa. Ea îmi știe deja toate secretele. Deoarece ea e o creație a imaginației mele. Ea sunt eu. Una și aceiași persoana.
  — Te gândești prea mult la mine pentru cineva ce nu exista, zice ea din coltul camerei.
  — Dar cine a spus ca nu exiști? Exiști, doar ca în mintea mea, șoptesc eu spre coltul gol.