Anastasia

Capitolul V

Am încercat în acea seară să nu adorm. Mă temeam de Dimitri. Dar nu am reuşit. Imediat ce m-am aşezat în pat, ochii mi s-au închis.

*

Nu mai eram îmbrăcată în haine vechi. Purtam rochiţa mea albă de vară. Eram afară, pe o pajişte. Picioarele goale mi se afundau în iarba moale şi rece.

Dimitri era în faţa mea, foarte aproape.

- Bine ai revenit, mi-a spus.

Nu i-am răspuns. Ce puteam spune? Îmi pare bine că te-am regăsit!

- Încă te temi, a spus încet. Am crezut că, după ce o să citeşti jurnalul, o să mă înţelegi...

- Ce aş putea să înţeleg? am întrebat; vocea îmi sunase mai rece decât intenţionasem.

- Să înţelegi cât de mult am iubit-o pe Anastasia. Să înţelegi că vreau pe cineva să semene cu ea...să fie ca ea. Tu eşti acea persoană.

M-am dat un pas în spate. El a rămas în acelaşi loc.

- Trebuie doar să ai încredere în mine. Nu ţi-aş face niciodată rău.

Nu...doar vrei să mă omori, am spus în sinea mea.

- Vei muri fizic, dar vei fi ca mine.

Uitasem că în vis gândurile nu îmi erau la adăpost.

El s-a apropiat de mine. Ştiam că nu are sens să fug. Unde să te ascuzi într-un vis? Mi-a prins capul în mâini şi m-a sărutat pe obraz. Durerea a venit, bineînţeles, dar nu a dispărut brusc şi nu m-am trezit imediat. Mi-am pierdut cunoştinţa. Mă simţeam ca visând în vis, dacă era posibil aşa ceva. Pluteam undeva în întuneric. Apoi am picat în gol.

*

Niciodată nu am fost mai bucuroasă să văd lumina soarelui ca în acea dimineaţă.

M-am dat cu greu jos din pat, fiecare mişcare consumându-mi prea multă energie. M-am speriat când m-am uitat în oglindă. Eram albă. Diferenţa de culoare dintre pielea mea şi pereţii băii era aproape insesizabilă.

Ştiam că nu voi continua să mai visez mult. Dacă nu făceam nimic, aveam să rămân cu Dimitri pentru totdeauna.

Bunica nu era acasă când m-am hotărât să vorbesc cu ea. Am ieşit în curte. Am observat că Alexandru mă aştepta pe banca din faţa porţii.

- Nu ai glumit aseară, nu-i aşa? a întrebat el direct, imediat ce m-a văzut.

M-am aşezat şi eu pe bancă.

- Nu. Ai avut o revelaţie peste noapte? am întrebat.

El nu a răspuns. Mi-a arătat mâna. Pe fundalul pielii bronzate se vedea o urmă roşie, proaspătă.

- L-ai visat şi tu?!

- Da. A fost un coşmar. Foarte dureros, aş adăuga.

- Crede-mă, ştiu.

- Eşti foarte palidă. Te simţi bine?

- Nu, am răspuns. Trebuie să fac ceva...poate să vorbesc cu bunica sau...

- Nu ştiu dacă este o idee aşa bună. Te-ar crede?

- Probabil...a fost destul de tulburată când a văzut inelul.

- Dar totuşi te-a lăsat să-l porţi. Poate ştia povestea şi poate credea că este doar atât...o poveste.

Alexandru avea perfectă dreptate. Şi, în plus, nu puteam să îi spun aşa ceva bunicii. Inima ei era slăbită şi eram sigură că nu ar fi primit bine vestea.