Anastasia

Capitolul IV

M-am bucurat de căldura sufocantă a verii mai mult ca niciodată atunci când am ieşit din casă. Lumina soarelui părea benefică, permanent tânără, în comparaţie cu aerul rece, închis şi vechi al casei. Alexandru a încuiat uşa în urma lui. Câţiva oameni ne priveau curioşi în timp ce ieşeam din curte.

- Mâine ne strecurăm şi în arhivă? a întrebat Alexandru în glumă.

- Nu. Am fost acolo, am spus eu serioasă.

- Chiar nu ai de gând spui de ce te interesează aşa mult viaţa lui Dimitri Ivanov?

- Îţi voi spune...mâine.

M-a privit dezamăgit, dar a aprobat încet din cap.

- Nu o să uit, să ştii, m-a avertizat.

Până mâine mă voi gândi la o scuză bună, plauzibilă...sau îi voi spune adevărul.

***

M-am dus direct acasă după ce m-am despărţit de Alexandru. Era trecut de ora prânzului când am intrat pe uşă. Bunica se îngrijorase toată dimineaţa din cauza mea, pentru că nu îi spusesem că voi întârzia atât de mult. Am mâncat cu greu mâncarea. Simţeam că nu pot înghiţi nimic. Voiam să mă duc în cameră să citesc iar din jurnalul pe care îl strecurasem cu grijă sub tricou.

- Pe unde ai fost toată dimineaţa? a întrebat.

- M-am împrietenit cu un vecin, am răspuns.

Voiam să mă ţin cât mai aproape de adevăr.

- Da? Foarte bine. Cu cine?

- Cu Alexandru Ivanov.

Mă aşteptam la vreo tresărire din partea ei, dar a rămas la fel de calmă.

- Da...Sunt o familie bună şi el pare foarte cuminte.

- Da, aşa este, am spus.

- Pari cam agitată.

- Nu...Sunt doar obosită. Cred că mă duc să mă odihnesc, am spus şi m-am ridicat de pe scaun.

Am urcat în camera mea şi am încuiat uşa în urmă. M-am aşezat în pat şi am deschis jurnalul. Am luat poza Anastasiei şi m-am uitat la ea mult timp. Apoi, împotriva voinţei mele, am adormit.

*

Nu mai eram în camera Anastasiei de data aceasta. Eram într-o bibliotecă. De undeva de afară se auzea cum o orchestră cântă un vals pe care îl cunoşteam de undeva.

Dimitri stătea aşezat pe un braţ la canapelei. Învârtea între degete un trandafir roşu.

- Te-a impresionat ce ai citit în jurnal? a întrebat ridicând o sprânceană.

- Destul de mult, am răspuns.

- Ce zile frumoase..., a spus gânditor.

- De ce îmi tot apari în vise? Ce vrei? am întrebat direct.

A râs scurt.

- Ţi-am mai spus...te vreau pe tine.

- Nu înţeleg.

- Nu mai vreau să fiu singur...prins între două lumi. Vreau să am pe cineva...pe tine. Tu m-ai trezit deschizând acea cutie.

Nu am spus nimic. Nu mă puteam gândi la nimic. Abia înţelegeam sensul cuvintelor lui.

- Alexandru e un băiat bun, dar nu te ataşa prea mult de el. În curând nu o să-l mai vezi niciodată.

- Ce vrei să faci?