îngerii decăzuți | larry A.U.

𝐩𝐫𝐨𝐥𝐨𝐠

○

„Curăţă câmpul,
ca să aibă loc
să aterizeze
îngerii."

— Nichita Stănescu

○

Undeva, în bătaia vântului, a fost răspândită timp de sute de ani, din generații în generații o poveste cu adevărat stranie despre un înger inofensiv și un demon păcătos. Ei nu au fost niciodată prieteni, din moment ce îngerul numit Hariel era supraveghetorul ciclului vieții animalelor care trăiau în armonie în Grădina Edenului; legenda spunea că el ar fi fost considerat unul dintre trimișii preferați ai Lui Dumnezeu.

Pe cealaltă parte a Lumii de După era Leviathan, unul dintre cei șapte prinți ai Infernului. Un demon care obișnuia să încalce interdicția dată de Domnul și să se furișeze în Rai, fără a fi observat nici măcar de vreun alt înger sau alt sfânt. Cât despre el, se credea că el ar fi fost vinovat de inspita lui Adam și a Evei, ulterior pentru exilul lor pe Pământ și pentru dispariția imortalității lor.

Însă, în urma unei greșeli neașteptate, dragile noastre creaturi supranaturale ar fi fost condamnate să trăiască vieți umane, exilul lor fiind folosit drept pedeapsă pentru ambii "păcătoși".

Din nefericire pentru cei doi, originile nu stau prea departe de ei și reușesc să se recunoască unul pe celălalt după ani umani întregi petrecuți pe Planeta Albastră.

Să vedem ce s-a întâmplat dincolo de aceste rânduri...

În Grădina Edenului...

Hariel privea Grădina din vârfurile zidurilor ce o înconjurau. Vântul care traversa Grădina putu să urce și aceste ziduri enorm de înalte, reușind să îi atingă timid fața și să pătrundă prin părul ușor ondulat care îi venea până la umeri al îngerului nostru. Ochii lui radiau mereu bunătatea și iubirea lor pentru natură.

Înainte de a ajunge unul dintre ajutoarele cele mai de nădejde ale Lui, fiind un înger încă tânăr, el obișnuia să alerge în Grădină, jucându-se cu fluturi misterioși și vindecând ființe mici și fragile. Însă, în momentul în care el văzuse un biet aricel rănit, iar degetele lui i-au atins cu mare grijă rana pe care o avea și se vindecase în urma atingerii sale, Dumnezeu a știut; a știut faptul că tânărul înger urma să devină un devotat al vieții din Grădină, datorită abilităților sale de a ajuta și ghida ființele ei.

Iar Hariel se simțise în sfârșit util Raiului și locuitorilor săi.

Timpul trecuse treptat, iar îngerul era hotărât și motivat să Îi respecte cuvântul. Ba mai mult, îi era teamă să Îl trădeze și a făcut tot posibilul să evite orice formă de ispită venită din Iad.

Însă de data aceasta, privirea lui Hariel emana satisfacție. Fericirea lor de a vedea creaturile înțelegându-se cu ciclul vieții lor. Un surâs zărit pe buzele lui a cauzat o lumină de durată foarte scurtă, cât ai clipi, dar foarte puternică, de asemeni. Acea lumină s-a întins asupra pământului aflat între ziduri.

Totul părea de parcă nimeni și nimic nu îi putea strica starea de liniște sau să îi distragă atenția de la misiunea lui.

... Până când un sâsâit destul de evident a reușit să îi capteze atenția, Hariel pierzându-și concentrarea. Un șarpe se apropia de el din ce în ce mai mult, mișcându-se lin. Solzii săi negri reflectau un roșu țipător în lumină... ca și cum așa ar arăta Infernul.
Acea piele solzoasă îl făcea să își imagineze focurile eterne din Iad. Aceleași flăcări în care sufletele umane se cufundă și își închei ultima etapă a vieții lor pe Pământ.