Nu sunt Alice

𝟎𝟎

   Încă de când eram doar un copil, mi s-a pus eticheta de "bolnavă". La început, o șopteau pe sub barbă sau mă arătau cu degetul și mă priveau cu milă, dându-și coate între ei.

   Cel mai mult le uram privirile. Și nu, nu pentru pe chipurile lor se întipărise adânc mila, ci pentru că știam că era doar o mască din spatele căreia mă priveau cu ochi iscoditori și dezgust.

   Însă timpul a trecut, iar acesta le-a șubrezit complet măștile până în momentul în care au căzut complet și le-a dat în vileag adevăratele fețe. Ușor-ușor, șoaptele aruncate pe furiș și privirile pieziș au prins contur și s-au transformat în cuvinte pe care le aruncau în mine ca pe niște săgeți sfâșietoare.

   Dar spre deosebire de o săgeată, cuvintele nu îmi lăsau răni sângerânde pe piele, ci pe suflet.

   Iar sângele erau rămășițele sufletului meu ce s-a destrămat puțin câte puțin până când în interiorul meu a devenit un vid nesfârșit.

   Nu înțelegeam de ce mă numesc așa. Îmi priveam mâinile-aveam toate cele zece degete și cele zece unghii pe care chiar le pictasem cu oja mov furată din geanta mamei. Îmi priveam picioarele-erau stabile și mă duceau aproape oriunde îmi zbura în gândul. Îmi priveam chipul-ochii mei erau scufundați în curiozitatea puerilă pe care fiecare dintre noi a avut-o ca și copil, iar buzele mele rozalii erau mereu arcuite într-un zâmbet radios. Fizic, eram bine.

   Dar asta e problema disfuncținilor mintale-exteriorul îți poate fi un muzeu încărcat cu cele mai de seamă opere de artă, iar interiorul o cameră goală, cu pereții complet albi.

   Simți că ești învăluit într-o durere ce te destramă, însă nu te doare nimic.

   Vrei să strigi cât te țin plămânii cărora parcă tot oxigenul ce te înconjoară nu le e de ajuns, însă niciuna dintre persoanele din jurul tău nu te văd că o persoană demnă de ajutorul lor.

   Cum nu zăresc nicio rană deschisă pe trupul tău sau nu aud sunetul unui os rupându-ți-se, îmi întorc spatele și te lasă într-o baltă care, poate nu este de sânge, dar în care sigur te îneci.

   E nedrept. E nedrept că oamenii îți oferă empatia și sprijinul lor de-abia în momentul în care îți aud strigătele durerii trupești, dar ignoră complet strigătele în agonie ale minții tale.

   Însă ce e poate chiar și mai nedrept e faptul că exteriorul îți rămâne intact, în timp ce interiorul îți putrezește.

   Așa că am ales ca eu să fie cea care face dreptate și am făcut din exteriorul meu victima colaterală a suferinței mele.

   Îmi vopsesc părul doar pentru că îmi place să observ cum firul de păr se arde și devine din ce în ce mai subțire.

   Îmi rod unghiile doar pentru că vreau să văd cum sângele îmi pătează cuticulele și să sâsâi printre dinții din cauza usturimii ascuțite pe care mi-o provoacă.

   Îmi petrec nopți întregi fără să închid un ochii doar pentru că îmi place să văd cum pete vineții îmi "împodobesc" ochii.

   Îmi rup cojile ce se formează deasupra rănilor ce sunt pe vindecate doar pentru că nu vreau să dispără. Vreau să fie aici pentru mine o veșnicie, ca un semn al suferinței mele.

   Când eram doar un mic copil, mama obișnuia să îmi spună ,,Ți-am pus numele Alice pentru că îmi doresc ca din orice loc pe care îl pășești să faci Țara Minunilor, propria ta Țară a Minunilor. ", iar eu o ascultam cu atenție și o priveam cu ochii mei mari și curioși ce visau la ținuturi îndepărtate.

   Am închis cuvintele mamei în cel mai sacru lăcaș al minții mele și ecoul lor răsuna întotdeauna în mintea mea. Ai zice că am păstrat niște simple vorbe atât de aproape de sufletul meu pentru că îmi dădeau putere și voință, însă nu.

   Vocea mamei mele ce se derula în gândurile mele asemenea unui castefon stricat nu îmi crea nimic altceva decât un sentiment de frustrare ce mă devora puțin câte puțin.

   Pentru că Țara Minunilor e o iluzie.

   Distanța dintre mine și Țara mea a Minunilor era dată de doar câteva grame din praful alb ce zăcea în pliculețele ascunse pe plicul genții mele.

   Iar eu nu sunt Alice. Nu merit să fiu Alice.

  Strângeam marginile chiuvetei ponosite, articulațiile degetelor mele firave albindu-se din cauza forței cu care mi le încleștasem în jurul marmurii reci și bătute de vreme. Corpul meu sleit de orice putere își găsea singurul sprijin în obiectul de mobilier vechi și șubred, făcându-l să vibreze sub strânsoarea palmelor mele.

   Privirea îmi era ațintită înspre picioarele mele goale și tremurânde, urmărindu-mi degetele de la picioare cum se agitau parcă de nerăbdare, însă bătăliile ce se purtau în interiorul meu nici măcar nu se asemănau nerăbdării.  Ochii îmi ardeau și îmi lăcrimau în neștire, întrucât dădeam tot ce e mai bun din mine pentru a îi menține larg deschiși. Nu îndrăzneam nici măcar să clipesc, întrucât știam că dacă voi întâlni negura chiar și pentru o fracțiune de secundă, mă voi adânci în ea.

   Întrucât era mult prea obositor pentru ochii mei să se mențină focusați asupra unui punct fix, traiectoria privirii mele s-a ridicat înspre mâinile ce mi se încleștaseră de o parte și de alta chiuvetei, în căutarea unui strop de suport.

   Am înghiți în sec la vederea lichidului sângeriu ce îmi îmbrăca degetele subțiri și osoase de la articulații și până în vârf. La vederea acestei imagini, am simțit cum inima a început să îmi pulseze cu o rapiditate inimaginabilă, iar respirația să îmi devină greoaie și greu de ținut sub control. Întreg corpul mi s-a încordat, iar în fața ochilor mei au început să se desfășoare cu o viteză amețitoare o multitudine de imagini îngrozitoare, însă nu reușeam să mă concentrez asupra niciuneia dintre ele.

   În continuare refuzam să închid ochii, întrucât știam mult prea bine că odată ce îi voi închide acele imagini vor prinde contur în întuneric și mă vor bântui până în măduva oaselor. Ochii mei, deși plini de lacrimi amare ce îmi greunau vederea, făceau tot posibilul pentru a rămâne larg deschiși.

   Mi-am îndreptat privirea spre adâncitura chiuvetei și când am văzut cum este umplută de lichidul roșiatic și limpede, un fior mi-a traversat întreg corpul. Pulsul îmi devenise atât de alert încât îl puteam auzi în urechi, iar plămânilor mei nu le mai era de ajuns aerul ce umplea baia mică.

   Cu reținere mi-am ridicat privirea pentru a întâlni în sfârșit cel mai mare dușman al meu, persoana care are grijă să mă saboteze la fiecare pas și pe care o urăsc cu o pasiune inexplicabilă–eu. Reflexia mea din oglindă arată exact așa cum îmi doream–ochii îmi erau încărcați de lacrimi și cu greu nu dispăruseră sub pleoape, buzele îmi erau uscate și printre ele scăpau doar suspine înfundate, fața acoperită de pistrui era brăzdată de urme întunecate ale machiajului meu, iar din șuvițele mele de păr încurcate se scurgea înspre umeri vopseaua roșie de păr.

   Tocmai mă vopsisem.