DESTINUL (Partea a doua, Seria FABRO)

CAPITOLUL 1

Telefonul sună.

Ca o felină, pătrunse în grabă în bucătărie și luă aparatul de pe dulap. Răspunse, susținându-l între ureche și umăr.

-Bună, Ana! Da, bine-nțeles!Ahhh, da...te aștept ca pe aer. Simt că nu mai fac față. Întârzii? Ohhhh..., spuse femeia dezamăgită. M-au căpiat: buni în sus, buni în jos, buni la culcare, buni la trezire. De ce nu e buni?... Nu știu ce le faci, dar trebuie să mă înveți și pe mine, râse ea. Daaaa, îi răsfeți.

Vorbea și se plimba prin bucătărie deschizând și închizând dulapuri, turnând lapte în boluri, căutând cerealele...

Era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de pijama scurți și un maiou larg, direct pe piele, arătând ca o adolescentă sexi. Nici nu sesiză că doi ochi o priveau prin geamul ușii de la bucătărie care dădea direct în curtea exterioară.

Bărbatul avusese intenția să bată în ușă, dar chiar în acel moment telefonul sunase, iar ea dăduse buzna în bucătărie.

Acum, în timp ce se afla cu spatele la el, cu greu, își luă inima în dinți și intră în casă.

-Cine? auzi el vocea ei cristalină. Glumești... Max? Cred că nu aud bine. Max? Nuuuu, nuu, te rog, nu acum! Offf...Nuu, nu tu, Ana. Mi s-au terminat cerealele, fir-ar...,spuse ea căutând în dulap, ridicată pe vârfurile picioarelor ei subțiri si frumos curbate.

Bărbatul o măsură din cap până în picioare, admirându-i corpul din spate. Mâinile ei ridicate permiteau ochilor lui scrutători să-i observe curbura sânului pe lângă marginea maioului, iar pantalonii scurți și ușor transparenți îi dădeau clar de înțeles că nu se aștepta la o vizită bărbătească.

-Dar de ce nu-l iei la tine? Știi bine că nu ne omorâm unul după celălalt. Aha, hai că am găsit una începută.

Offf ...fir-ar, spuse ea, dezechilibrându-se și călcând strâmb. Se răsuci, șchiopătând cu punga în mână.

-Ahhhhh! dădu ea nas în nas cu un munte de om, vărsând o parte din punga de cereale pe el.

Acesta o prinse de brațe, ajutând-o să se echilibreze.

Făcu ochii mari, înlemnind. O voce insistentă răsuna din receptor:

-Lara, ești bine? Ai pățit ceva?

Încercă să îngaime ceva în telefon, privind cu ochii frumoși ca smaraldul la bărbatul din fața ei:

-Aaaa, îi ieși ei din gură fără să poată spune mai nimic.

Acesta o privi cu buzele strânse. Pe chipul său se citea o urmă de enervare amestecată cu tristețe. Întinse mâna spre fața ei, făcând-o să înghită în sec, și îi luă telefonul din mână, ducându-l la ureche.

-Da, mamă. Sunt Max. Am ajuns. Ok, vin-o direct aici, și închise, nescăpând-o pe Lara din ochi.

-Dacă sunt așa o povară, pot merge la un hotel, nu-i problemă, spuse el cu o voce calmă. Îi smulse punga de cereale din mână și completă bolurile deja pline cu lapte. Lara îl urmări, în continuare, sub stare de șoc.

Max ieși din bucătărie.

-La masă!!! strigă cu vocea lui puternică.

Dintr-o dată, vocile copiilor care se auzeau jucându-se prin casă, se opriră din urlat, surprinși de vocea pe care tocmai o auziseră, apoi niște pași apăsați, ca niște tropăituri, coborâră scările în fugă. Doi băieți identici, bruneți, cu părul cârlionțat, care aveau în jur de 3 ani, apărură și începură să țipe de bucurie la vederea lui. Max se lăsă în genunchi și își desfăcu brațele pentru a-i primi pe amândoi în același timp.

-Max, Max! Ce bine că ai venit! spuse Alex.

-Ce faci? întrebă Andrei.

-Am venit să vă văd. Mi-a fost dor de nepoții mei preferați, spuse el fericit.

Alex se apropie de urechea lui și îi șopti, sperând că mama nu-l aude:

-Ne-ai adus vreun cadou?

-Alex! se răsti Lara la el. Nu-i politicos!!!

Max râdea de se prăpădea.

-Să vedem...Hmmmm. Ați mâncat micul dejun?

Alex dădu din cap în semn că da, mințind cu nerușinare, iar Andrei confirmă după ce așteptă răspunsul fratelui său. Erau de-a dreptul irezistibili.

-Ok, ridică Max o sprânceană. Dar dacă mințiți nu vă mai dau nimic.

-Ăăăăă...se gândiră ei în cor, ducându-și degetul arătător la gură.

Se priviră între ei complice, apoi, de ca și cum căzuseră de acord, dădură din cap, spunând:

-Nu, nu am mâncat, fugiră ei spre bucătărie. Mâncăm repede, da?

Max se ridică în picioare privind-o pe Lara, care urmărise întreaga scenă, sprijinită de tocul ușii.

Știa că gemenii sunt extaziați la fiecare sosire în țară a unchiului lor.

Ron, soțul ei și tatăl celor doi frați, pierise în urmă cu un an într-un tragic accident de mașină. Un alt bărbat devenise cel mai bun prieten al copiilor.

Max se stabilise de câțiva ani în Turcia și venea în vizită de câteva ori pe an, doar ca sa-și vadă nepoții și mama.

Lara participa doar ca un simplu observator, dar de cele mai multe ori inventa diverse motive să plece din oraș pentru a-i lăsa să se bucure în tihnă de intimitate.

Privirea lui se plimbă într-o fracțiune de secundă peste fizicul ei perfect și răvășitor, abia acoperit de îmbrăcămintea sumară. Își întoarse fața, evitând să i se citească tulburarea de pe chip.

-Dacă ai treabă, rămân eu cu ei. Oricum trebuie să vină și mama, nu? Mi s-a părut că te cam grăbești.

Lara îl privi surprinsă.

-Nu chiar. Este sâmbătă. Chiar nu am unde să mă grăbesc.

-Da, tocmai...este sâmbătă. Ar trebui să ieși.

Ea se încruntă. Intuiția îi spunea că voia să scape de ea de acolo și asta cât mai repede.

-Max! strigă o voce de fetiță dinspre scările ce duceau la etaj.

-Heeeei, Caty! o prinse el în brațe. Ce face prințesa mea?

Caty deschise gura într-un zâmbet satisfăcut. Venise la ziua ei așa cum ii promisese.

-Câți ani faci mâine?

-Nouă ani, îi răspunse ea.

-Ți-am adus ceva ce sigur știu că o să-ți placă.

-Hmmm, îl luă ea de gât. Deja mi-ai adus, spuse drăgăstoasă. Tu ești cadoul meu cel mai de preț. Ai venit, așa cum mi-ai promis, și-l sărută dulce pe obraz. Restul nu mai contează, puse ea capul pe umărul lui.

-Offf!!! o strânse el în brațe.

Reușea să-l topească cu fiecare ocazie. Avea un suflet ce părea maturizat înainte de vreme. Liniștită, răbdătoare și devotată familiei, era o adevarată încântare pentru orice părinte.

-Am mâncat, am mâncat! apărură gemenii, unul după altul, din bucătărie.

Toată lumea izbucni în râs.

-Bună ziua! se auzi deodată dinspre ușă o voce bine-dispusă.

O femeie în vârstă, cu părul complet alb și foarte cochet aranjat, intră în living. Este Ana, bunica copiilor și mama lui Max.

Max o luă în brațe, drăgăstos și o sărută apăsat pe obraz.

-Bună, mamă! spuse el blând. Ești bine?

-Acum sunt și mai bine, îl îmbrățișă ea cu lacrimi în ochi.

Se desprinse de el și se îndreptă spre Lara.

-Bună, draga mea!

-Bună, mamă! o îmbrățișă ea.

Max rămase plăcut surprins să afle că Lara i se adresa cu apelativul: "mamă", propriei lui mame.