DESTINUL (Partea a doua, Seria FABRO)

CAPITOLUL 35

Lara se odihnea în brațele lui Max, în patul imens din apartamentul hotelului. Respirația lui regulată îi dădu de înțeles că era adâncit într-un somn adânc din care cu greu putea fi trezit.

Plecaseră din Tirol duminică, în jurul orei prânzului. Despărțirea de Bruno, Katrin și copii fusese destul de dureroasă, dar se asiguraseră reciproc că se vor revedea în curând.

Ajunseră la hotel destul de obosiți și imediat după ce serviră cina, adormiră. Max o luase în brațe, încercând să o sărute, dar Lara îl rugă să o lase să doarmă puțin.

Acum ea îl privea dormind, fiind împovărată de gândurile negre. Venise clipa de care-i fusese atât de teamă și pe care nu avea cum s-o evite.

Se ridică ușor, îndepărtându-i mâna de pe ea și coborî din pat. Era 3 dimineața. Mai erau puține ore până să plece spre aeroport. Merse în camera ei și începu să-și umple trolerul cu hainele ei, ocolindu-le pe cele pe care și le cumpărase în prima zi a venirii ei aici. Erau de domeniul trecutului și nu voia să le vadă zi de zi în dresingul ei de acasă. Se îmbracă în niște haine comode, scrise un bilet și ieși din cameră.

Așeză biletul, cu grijă, pe masă și se întoarse spre ușa liftului, înfrângându-și impulsul de a merge să-l mai privească o dată. Apasă butonul de chemare al liftului și așteptă.

-Deci așa vrei să ne despărțim... se auzi vocea lui răvășită din ușa camerei lui.

Lara lăsă capul în jos, fără să se întoarcă. Brusc se simți copleșită și rămase țintuită în loc, respirând adânc și privind fix spre ascensor. Dacă s-ar fi întors, cu siguranță ar fi căzut în capcana privirii lui dogoritoare.

-Trebuia să dormi. Era mai bine așa. Trebuie să plec acum...te rog, spuse ea trecând de ușile ce tocmai se deschideau în fața ei.

Se întoarse cu fața spre el și-l văzu stând cu mâinile proptite între ușile liftului. Avea chipul transformat în ceva ce nu mai văzuse la el până atunci. Ochii îi înotau în lacrimi. Trase aer în piept și intră în lift apăsând butonul de staționare cu degetele tremurânde. Se apropie de ea și îi luă fața în mâini.

-Nu pot să accept așa ceva...Îi spuse el. Speram să te conving...

Lara plecă capul, ascunzându-și lacrimile care-i invadau chipul. Era exact despărțirea pe care nu și-o dorise. Max îi ridică fața și îi sărută umezeala din obraji, apoi coborî spre buze. I le atinse ușor, fără să insiste, apoi îi șopti.

-Te iubesc! Nu uita...

Ieși din lift, cu spatele, fără să-și ia ochii de la ea. Tristețea din ochii lui o frânse pe dinăuntru. Ușile se închiseră, lăsând un gol adânc în inima lor.

*

Lara se plimba prin supermarketul imens, căutând raionul de detergenți. Ana îi făcuse o listă kilometrică cu tot ce avea de cumpărat. După mai multe căutări îl zări și realiză că trecuse de câteva ori pe lângă el fără să-l observe.

De când sosise în țară, se străduise să revină pe făgașul vieții ei cotidiene, dar oricât ar fi încercat înțelesese că nimic nu mai putea fi la fel ca înainte.

Ieși din magazin, încărcă mașina cu plasele burdușite și conduse până acasă. Gemenii erau la grădiniță, iar Caty la școală. Ana trebăluia prin bucătărie.

-Lara, tu ești? întrebă ea.

-Da, mamă, răspunse ea obosită.

Luă o parte din sacoșele grele și le cără pe masa din bucătărie apoi merse și le aduse și pe celelalte. Începu să le desfacă și să le bage la locul lor prin dulapuri și frigider.