Regăsind Infinitul

1. Eu și el. Aleandra.

🪐

   Eu nu fac lucrurile în cantități normale.

   Când mănânc, o fac de parcă nu am mai văzut hrană în viața mea. Când învăț, o fac de parcă vreau să cunosc totul. Când mă plictisesc, o fac de moarte.

   Când fac ceva îl fac până după epuizare. Eu nu accept să mă joc cu focul și să fac lucruri micuțe.

   Este indiscutabil.

   În viață am învățat că fie ești serios în ceea ce faci, fie renunți. Iar eu, Aleandra Cass, nu renunț niciodată.

— Aleandra, ai terminat raportul?

   Tatăl meu. Cel ce deține compania. Cel ce m-a învățat mai mult decât mi-ar fi fost de folos despre computere. Cel căruia îi mulțumesc enorm pentru asta. Pentru toate zilele în care mai că îmi mânca viața cu informatica lui, obsedat să mă pot descurca, în viitor, singură. Și eu eram obsedată de asta. Faptul că mă născusem cu bani în fața ochilor, așa cum îmi spuneau părinții mei, nu îmi garanta nimic.

   Majoritatea copiilor din familii înstărite sunt îndrumați să frece menta toată viața, fără să se gândească la nimic. Facultatea – se ocupă mami și tati. Școala – la fel. Jobul din viitor – rezolvă părinții!

   Ei bine, eu, nu. Eu nu am fost crescută așa. Și nici nu mi-am dorit asta vreodată. Îmi place să știu că am control asupra situației. Îmi place faptul că părinții mei nu sunt niște snobi cu nasul pe sus. Îmi place faptul că părinții mei donează în fiecare lună la câte un orfelinat, azil de bătrâni, adăpost de animale, sau mai știu eu către ce alte cazuri necăjite. Îmi place că, de când eram mică, părinții mei mergeau în vizite la copilașii fără părinți din orfelinate. Îmi place familia mea micuță.

   Și îmi place persoana mea.

   Mereu mi-a plăcut, pentru că eu câștig. Sunt ambițioasă. Pot să o fac.

   Cel puțin, asta îmi spun dimineața în oglindă.

— Da, tati. E pe masă, în biroul tău, am spus absentă, continuând să privesc pe geam.

   Ochii mei verzi cercetau clădirile prin peretele contopit din sticlă. Îmi plac, de asemenea, și pereții de sticlă. Parcă te fac să vezi totul altfel. Eu, privind prin pereți de sticlă, îmi închipui tot ce aș vrea și nu pot avea. Pe noi. Theodore aici, bine și sănătos. Inima mea bine și sănătoasă. Îmi închipui, privind prin pereți de sticlă, cum plutesc într-un abis magic, cum mă zbat printre nori, simțindu-le puful sub bărbie, între degete, și lumina soarelui încălzindu-mă, călăuzindu-mă departe.

— Ce e cu tine astăzi, frumoasa mea? a spus tata, făcându-mă să tresar. Ai pățit ceva? Parcă ai capul în nori.

   Nu se înșela.

   Mi-am dres glasul, întorcându-mi privirea spre el. Stătea sprijinit de biroul meu alb, în formă ovală, purtând unul dintre costumele sale perfect călcate.

— Nimic, am spus zâmbind. Sunt doar... obosită, cred. Îmi revin eu.

— Păpușă, să nu mai muncești atât! Mai sunt și alții aici, nu trebuie să faci tu toată munca.

— Da, tati. Nu îți face griji, am spus dând din cap.

— Bine, fug la muncă.

   S-a aplecat, sărutându-mi fruntea așa cum făcea încă din copilărie, apoi a plecat, închizând ușa – din sticlă – în urma lui.

   Îmi iubesc părinți.

   Pe tata, nu l-am văzut niciodată în viața mea îmbrăcat în orice altceva în afară de un costume. Nici măcar în pijamale. Pe mama, nu am văzut-o niciodată îmbrăcată în trening sau cămăși de noapte. Nu. Mama mea, o femeie frumoasă, în jurul vârstei de patruzeci și puțin de ani, se ocupă de ea. Poartă mereu rochii lungi, strâmte, fuste și cămăși, sau costum cu pantaloni. Tocuri stiletto, machiaj perfect, genți scumpe și frumoase, și parfumuri arăbești sau exotice.