Regăsind Infinitul

6. Persoana potrivită. Aleandra.

🪐

   D. fusese dintotdeauna una dintre acele persoane la care mă gândeam înainte de a adormi. În fiecare zi din acești zece ani pusesem capul pe pernă, gândindu-mă la el, și sperând că el nu m-a uitat. De fiecare dată când mergeam în birou, mă gândeam la el. Pereții erau din sticlă, iar el adorase mereu pereții din sticlă. Așa că mi-am făcut un birou cu pereți din sticlă. De fiecare dată când mâncam ceva, mă rugam la Dumnezeu să fi mâncat și el ceva. De fiecare dată când eu mă simțeam bine, îmi doream să mă fi putut simți bine alături de el. De fiecare dată când respiram, îmi doream să respir același aer ca el. Dar timpul a trecut. Iar eu am învățat să îmi ascund aceste dorințe mai bine decât mă așteptam.

   Însă acum, când el se află de cealaltă parte a biroului meu oval, alb și imens, privindu-mă cu acei ochi de ciocolată, mă gândesc serios dacă nu ar fi trebuit să fac ceva pentru ca acum, noi doi să nu fim, în realitate doi străini. Și spun în realitate, pentru că în abstract am fost mereu mai mult. Peste prieteni, peste străini, dar mai jos de iubiți, îndrăgostiți. E ciudat cum putem pune etichete pe orice relații avute, mai puțin pe cele importante.

   Am tras aer în piept. Soarele bătea încet prin pereții de sticlă, iar chipul lui D. se oglindea în ochii mei. Iar chipul meu, în ochii lui.

— Deci, am spus dregându-mi glasul, întrerupând tăcerea stânjenitoare ce pusese stăpânire pe întreaga încăpere. De unde începem azi?

   Mi-a oferit unul dintre zâmbetele lui dulci, iar apoi a scos un dosar din servieta sa neagră. Am zâmbit stânjenită, și cu una cu două, ne-am pierdut în date peste date. El îmi spunea ceva, eu o țineam pe a mea, iar la sfârșit, aflam că ecuația potrivită pentru a finaliza unul dintre fișiere, era la mijloc. Jumătate eu, jumătate el. Perfect.

   Cumva, D. a acceptat să lucreze cu mine. James este închis, cel puțin așa mi-a spus D. săptămâna trecută, Theodore se simte mai bine după acea perfuzie pe care a făcut-o aseară, iar părinții mei nu mai sunt supărați pe mine pentru porcăria aia ce i-a scăpat tâmpitului ăstuia pe gură. Totul a revenit la normal. Și eu și D.? Ei bine, noi avem în continuare o încercare de a fi prieteni. I-am promis că nu îl mai ignor. Dar nu i-am promis niciodată că am să îi spun adevărul. Mi se pare un pact convenabil.

— Ce crezi? Patru sute sau patru sute cincizeci pe interior?

   Am tresărit, focusându-mi brusc atenția asupra hârtii mâzgălite, pline cu calcule de tot soiul, pe care o ținea între degete.

— Hai să încercăm cu patru sute și dacă nu merge, adăugăm pe parcurs. Mai puțin nu are cum să îi facă rău, corect?

— E posibil să ai dreptate. Oricum, după ce îi pui tu asta de patru sute, mergem să mâncăm.

— Poftim? Dar mai avem de lucru, și...

   M-a întrerupt, zâmbind încet.

— Aleandra, sper că nu crezi că noi vom putea termina chestia asta acum. I-am cerut o lună și jumătate șefului. Mai avem o lună și o săptămână, așa că e timp. A zis că e surprins, și că se gândea că ne trebuie mai mult, dar, hei, nu suntem noi cei mai buni pe domeniile noastre?

— Dacă suntem cei mai buni, ar trebui să stăm lipiți de birou patruzeci de ore doar ca să muncim, nu crezi?

— Nu, deloc. Asta fac psihopații, și eu unul, la ultimul control, nu eram așa ceva. Și ceva îmi spune că nici tu.

   Am încercat să îmi rețin râsul, dar nu am reușit.

— Bine, fie. Am aruncat o privire spre ceas: 12:30. Doamne, când s-a făcut atât de târziu?