Regăsind Infinitul

8. Șanse minime. Aleandra.

🪐

   Somnoroasă, m-am foit în pat. Lumina intra prin perdeaua albă, pe jumătate trasă, dându-mi caldul și plăcutul sentiment de acasă. Cearșaful de satin alb, subțire, îmi era trecut peste piele. Mi-am frecat picioarele unul de altul, observând cu stupoare că eram dezbrăcată.

   Întorcându-mi capul brusc într-o parte, am scos un țipăt mic.

— Așa te trezești tu de obicei sau doar eu te fac să țipi? a râs, aplecându-se și sărutându-mi fruntea.

— Ce s-a întâmplat...?

   D. stătea sprijinit într-un cot, mușchii lui puternici ieșind în evidență prin materialul cearșafului. Avea părul dat într-o parte, ca de ciocolată cu lapte, iar ochii săi ciocolatii mă priveau, pupilele fiindu-i foarte dilatate.

   Întrebarea mea de dinainte, era total întemeiată. Tot ce îmi amintesc despre ziua de ieri, ei bine, este vag. Îmi amintesc că m-am trezit dimineață, văzând că ciclul mi-a întârziat. Așa că am sunat-o pe doamna doctor ginecolog ce are cabinetul în Denver, iar ea mi-a spus că ar trebui să merg la ea. Așa că am luat primul avion. Și când m-am dus la ea, mi-a spus, ei bine, că ovarele polichistice nu se retrăseseră cu ajutorul tratamentului, iar astfel, ele erau în continuare cele ce îmi provocau întârzieri de menstruație, dureri de burtă și de cap. Iar apoi, văzând că chisturile crescuseră cu mult, văzând că tratamentul nu merge, mi-a spus că șansele ca eu să rămân însărcinată erau minime.

   Așa că eu am înțeles ceea ce ea nu a vrut să îmi spună: nu vei avea copii, obișnuiește-te.

   După asta, am mers și m-am îmbătat. Am băut două sticle pline de whisky. Și apoi, cumva, am condus până acasă. Și de acolo mi s-a tăiat firul realității.

— Ce naiba se poate întâmpla când doi oameni se trezesc dimineața în același pat, dezbrăcați, și unul dintre el nu își amintește nimic? a spus, ridicând din sprâncene. Am mâncat cereale cu lapte și ne-am uitat la Teoria din Big Bang.

— La naiba, am spus, ridicându-mă în șezut, fără să îmi pese de faptul că sânii îmi erau dezgoliți. Ne-am tras-o.

— Tu ce crezi, Einstein?

   Mi-am masat fruntea.

   În aceste două săptămâni mai făcusem sex cu D. Dar acum, adevărul era că nu aș fi vrut să o fac. Îl foloseam. Eram o persoană falsă. Nu îi puteam oferi nimic. Nu îi puteam oferi o viață, o familie pe care și-o dorea atât de mult, și nu îi puteam oferi... nimic. Eram un nimic.

   O durere mută de cap mă bâzâia, și am pufnit, ridicându-mă brusc din pat. Îmi plăcea să beau, diferit de alți oameni, tocmai pentru mahmureala aceasta de după. Și asta e în ordine. Mă făcea să mă doară, iar eu adoram asta. Durerea aceea puternică, devastatoare.

   Am deschis dintr-odată, ignorându-l pe D., ușa șifonierului. Mă simțeam murdară. Mă simțeam un nimeni.

— Aleandra, Ale! s-a grăbit să spună, venind spre mine și dominându-mă cu înălțimea lui. Cred că ar trebui să vorbim...

— Nu avem despre ce să vorbim, am spus trecându-mi mâinile printr-o rochie gri, cu bretele. Nu s-a întâmplat nimic demn de discutat, nu? Doar ne-am tras-o, ca în ultimele două săptămâni.

— Aleandra, a mârâit, lingându-și buzele. Eu... Nu îmi place asta. Nu vreau ca tu să fi o aventură dintr-o viață, nu vreau să fi ceva de moment. Vreau ca tu să fi permanentă, și știi asta. Și nu îmi place faptul că noi doi am ajuns... Așa, a spus, expirând zgomotos.