Gânduri nerostite

Fobie de sine

De ce ma tot feresc să scriu?....
Ma feresc de emotii, ma feresc de a mai simti ceva. Cand in mine curge un izvor plin de gânduri grele, închid ochii, fac cumva sa nu mai simt nimic. Fac cumva sa-mi înec dorintele in oboseala, pentru ca dorintele mele sunt vise ce ma ard in disperare, lumini pe care nu le pot opri, le pot doar accepta. Urc tot mai sus si mi-e atat de frica sa ma uit înainte.... Mi-e teama ca am sa vad ceva ce nu as vrea. Mi-e teama ca vreau sa devin cum nu sunt, mi-e teama ca ma opresc din plâns cand nimeni nu imi cere, ca ma opresc din a visa, din a mai iubi sau vedea tot ce e frumos în jurul meu. Mi-e frică să nu ajung prea departe, am pus stop la tot. La gânduri, la oameni, la frici, mie... Acum eu am devenit propria mea frică, pentru ca stiu ca in mine se află un univers pe care nu l-am putut stăpâni. În mine e tot ce nu am crezut ca este, toate dupa care tanjeam. În mine era totul, era viata, fericire, dragoste, toate lucrurile la care am pus stop. Am gresit... mi-am pierdut timpul plângând, punandu-mi încrederea în altii, mi-am pierdut timpul certandu-ma, urandu-ma, provocandu-mi dureri de care fugeam, dar pe care eu le creeam. Am fugit de mine, de omul bun din inima mea, i-am lăsat pe altii sa-mi spuna cine sunt, când eu habar n-aveam de puterea din mine...
Si acum ce e de facut? Sa iau totul de la capat de parca nimic nu s-ar fi întâmplat?